Fragmentul zilei – 31 martie 2018: Povestea vorbii – Anton Pann

DESPRE BEȚIE IARĂȘI

Cine bea în cinste ori în dator se îmbată de două ori.

Una gândește cârciumarul și alta bețivul.

Cârciumarul zice:

Băutura e unde e, mâncarea e o fudulie.

Apa nu e bună nici în cizmă.

Vinul e pentru noi, nu e pentru boi.

Cu vinul și cu somnul uită grijile omul.

Vinul e toiagul bătrâneților și nebunia tinereților.

Însă

Vinul bun și nevasta frumoasă sunt două otrăvi dulci la om.

Tu îl beai pe dânsul și el te bea pe tine.

Tu îl bagi în mațe și el iese în față.

Cât să dai ocol, tot te dă de gol.

Mergi pe cărare lină și dai drept în tină.

Un ungurean oarecare

Ce n-au prea avut umblare

Și nici vie nu văzuse,

Nici vrodată vin băuse,

Și văzând odată vie,

Bând și vin pân’ la beție,

P-alt ungurean întâlnește

Și cu el astfel vorbește:

– Mai soațe, văz’t-ai tu ghie?

– Am văz’t, măi, – zise – ș-o mie.

– N-o, da cum îi? de-i văz’t, spune

– Da au îi, măi, vo minune?

– De n-ai văz’t cred pot’ să-ți pară.

– No, mă, să-ți spun cum îi dară:

Îi albă și ste-n chișoară

Răscăcănată la soare.

– No, minț tu, că n-ai văz’t ghine,

Să-ți spun io, cată la mine:

Ghia aie-i pi-un deal pusă,

Tot cu țepi pin ea împunsă,

Și cochile, voinici tună

Poamă ei de i-o adună,

Și supt chicioare, împarcă,

Să-i cure zeamă, o calcă.

Apoi p-aceea zeamă dragă

O botez ghin și o bagă

În o scorbură întinsă,

Cu bete d-alun închisă;

De-aci mere o boreasă,

Ce îi zice cârjmăreasă,

Și chimă ghinul pi-o boartă,

Țânând o cofă cu toartă,

Și ți-l dea de-l beai cu oala.

Mă, da-i șelău ghinul ala!

Că, când îl beai, te îmbună,

Până banii ț-îi adună

Și să duce, nu-i mai pasă,

Cu punga goală te lasă;

Și să vezi cum, num-ascultă

La hiclenia-i a multă:

Io beui din el odată

O oală ghine-ndesată,

Și pân’ grăii trei cuvinte,

Mă luă un chic de minte,

Când plecai să meri pe cale,

Drumu oblu-m părea vale.

Că el se ținea de mine

Ș-îmi da ghes să caz pe vine,

Io dam pe poteca lină,

El mă da-n lături pin tină.

Dac-am văz’t că joc își face,

Vrui să-l ghirui, să-mi dea pace,

Dar el m-o trântit în tină

Și mă dete pe hodină.

Când m-o deșteptat o tuse,

Mă uit, să vezi ce-mi făcuse!

La gura-mi se băligase,

Banii din punga-mi luase

Și să dusese la dracu

Și unde i-o fost lui placu.

Vinul, țuica cui îi place

n-are cu ce să se-mbrace.

Bețivul când trece pe punte închide ochii să nu vază apa.

Arama omului la beție se arată.

Hoțu-nvață la hoție și bețivul la beție.

Să bei pân’ ț-o ieși păru pân căciulă și cămașa pân izmene.

Dar

Cine să ia după muscă ajunge la bălegar.

Cine bea pân’ la-mbătare nume bun în lume n-are.

Și

Decât să-ți iasă nume rău, mai bine ochii din cap.

Spune-mi cu cin’ te-nsoțești, ca să-ți spui eu cine ești.

Cine te vede intrând în cârciumă nu zice că ai intrat să

te-nchini. Omul a intra în baie și a nu se îmbăia nu se poate.

Omul este ca oaia, lesne să ia după altul, nu judecă nevoia.

Un grec oarecare, din sate plugar,

Plecă și se duse cu al său magar

Până la o rudă c-e-i era cumnat

Și avea șederea departe l-alt sat.

Cumnatu-său, care prea mult îl iubea,

Ș-în casa-i văzându-l o dată abia,

Îl primi vesel, cum i s-a căzut,

Și seara la cină cu el a șezut,

Cu vorbe, cu glume tot s-a îndemnat,

Ș-a dat cu paharul pân’ s-a îmbătat.

Culcându-se astfel și dormind ceva,

A doua zi capul grozav îi urla,

Îi părea mai mare de cum era-ntâi

Ș-îl trăgea să-l puie iar pe căpătâi;

Îl punea, și geaba, orcum nu-i trecea,

Îl atârna, parcă locul nu-i plăcea,

Necăjit se scoală, greața a-și scuipa,

Vrând și dobitocul a ș-îl adăpa,

Și dacă se duse în sat la cișmea,

Fluiera din buze, silindu-l să bea.

Dobitocul însă, dacă a băut,

Își ardică capul ș-în loc a stătut.

Deci văzând țăranul pe al său catâr,

Că la fluierarea-i nu face hatâr

Și de îmbiere n-are nici habar,

Ca o picătură să-nghiță măcar,

Zise (clătinând capul):

– Hai, dobitoc, hai!

Tu mai multă minte decât mine ai!

De făceam aseară ca tine și eu,

Nu era să-mi fie astăzi așa greu.

Fiindcă și următoarea poveste este

A rădăcinii beției, o alăturăm aici.

Când a fost odată pre pământ aleasă

Nobila Gutuie poamelor crăiasă,

Dând oblăduire și peste legume

Celor ce se află în întinsa lume,

Tronul își pusese sus la înălțime,

Întinzindu-și cortul în acea lățime,

Sta înconjurată ca crăiasă mare

De destule poame până-n depărtare;

Iar în jos pe vale sta în șir supt coaste

Feluri de legume drept vitează oaste.

Astfel dar regina, nobila Gutuie,

Vru în rânduială tronul său să-și puie

Și după talente ce ea cunoscuse

Pe vestita Chitra cap a fi o puse;

Rodia alese cum și pe Lămâia,

Piersica, Naramza pentru treapta-ntâia;

Iar a doua treaptă rândui pe Părul,

Cu Cireșa, Vișina, Zarzăra și Mărul;

Iar pe supt aceștia Coarna și pe Pruna,

Cum și dopotrivă Nuca și Aluna;

Cu aceștia dară împlinindu-și suma

Despre toată poamă și despre leguma,

Sta din înălțime, se uita în vale,

Răspândind la toate poruncile sale

Prin Migdalul tainic, ce îi sta la spate

Ș-îi avea credință a păzi dreptate.

Deci bubosul Strugur, ce-și avea șederea

Pe lângă crăiasă cu apropierea,

Pârcălab să fie cinste avusese,

De această slujbă vrednic s-alesese;

Însă el zavistnic către celelalte,

Care ocupase slujbe mai înalte,

Începu cu ură multe pâri să facă,

Socotind reginei astfel să se placă,

Și pe d-altă parte poamele sărace

Nu avea de dânsul niciodată pace:

Nu-nceta în lături tot să se întinză,

Să se mai lungească, loc să mai cuprinză;

Ș-atârna de une, sugruma pe alte,

N-avea păs în sine de porunci înalte,

Bătăios, zburdalnic dintr-a sa natură,

Supără pe toate prea fără măsură,

Îi plăcea să-și bată joc de fiecare,

Amețea o lume ca cu fermecare;

Într-aceste ș-alte cu semeață față,

Înfoiat în haine, răsucind mustață,

Plin de nebunie, cu arțag în sine

Se ardică-ndată, la crăiasa vine

A aduce pâră despre celelalte

Ș-într-acest chip zice cu strigări înalte:

– Mă închin, stăpână, cu supus raport,

Cum am și poruncă-n slujbă să mă port;

Eu umblând cu toate-n bun prieteșug,

Am aflat în ele mare vicleșug!

Multe din legume rele uneltesc,

Rânduielii bune să împrotivesc;

Mai cu seamă Varza, cea-ngâmfată-n foi,

Umblă să aducă-n toate mari nevoi;

Ceapa cea bărboasă d-altă parte iar,

Ea înlăcrămează prunci și mume chiar;

Prazul iar, mojicul, cu obrazul tras,

Are niște fumuri de rup parcă nas;

Când e Usturoiul, el și mai grozav

Turbură văzduhul cu al său nărav.

Aști protivnici dară n-au de tine păs,

Ci pre celelalte toate le apăs;

Eu acela care am puteri de mac

Ș-amețesc simțirea ca un tiriac,

Ei mă veninează cu spirtosul duh,

Și pe loc m-apucă tusea cu năduh;

Despre care astăzi veste ți-am adus,

După datorie, ca un mic supus.

Auzind crăiasa vestea cea adusă

De mustosul Strugur, sluga-i cea supusă,

Zise către dânsul: – Ai tu mărturie

Ca să stea dovadă după datorie?

– Am, – el îi răspunse – și nu o dovadă,

Ci îți poci aduce chiar și o grămadă,

Nu persoane proaste, ci de cinste-n lume,

Și mă rog ascultă să le spui anume:

Am întâi dovadă pe Piperul care

E la fiecine prea la cinste mare;

Am și după dânsul pe Ienibaharul,

Chimenul, Molotrul, Cimbrul și Mararul,

Capera, Maslina, care sunt de frunte

Și întâi poftite la oaspeți și nunte;

Pe lângă acestea am și pe Ciuperca

Și cu preacinstita sora-i Minaterca,

Mazărea, Năutul, Cuvioasa Linte,

Care totdeauna e la mulți în cinste;

Bobul, stingătorul de orice duhoare,

Postnica Fasole, cea prea umflătoare;

Am și preacinstitul verdul Crastavete,

Agreșele, cum și Coacăzele fete,

Și ghebosul Roșcov, cel supus poruncii,

Cu Smochina care lesne-mpacă pruncii;

Am și pe Curmaua cea în sâmbur tare,

Cum și pe Castana cea cu miezul mare;

Am și pe Stafida, soru-mea cea mică,

D-o fi priimită la ceva să zică;

De voiești, aceștia gata sunt să vie

Ca să stea să spuie care orice știe.

Cum simți aceasta Ceapa totdodată,

Cum e din natură foarte veninată,

Se-mbrăcă îndată, iute, cu mânie,

Douăspre’ce haine puse de dimie,

Și cămăși atâtea albe, subțirele,

Îmbrăcând binișul roșu peste ele,

Pieptenă și barba-și albă și bătrână,

Scuturând-o bine de pământ, țărână,

Plecă necăjită-n toat-a ei putere,

Veninând văzduhul de cătran și fiere,

Pe pământ târându-și barba sa cea lată,

Sus în deal ajunse la crăiasa-ndată.

Cum intră de față gura își deschise

Și cu îndrăzneală într-acest chip zise:

– Să trăiești, stăpână, pe înaltu-ți tron,

Să ne fii la toate pururea patron,

Să-nflorești ca măru-n fiecare an,

Aibă-ți chipul vesel fața de șofran,

Rog cu plecăciune până la pământ

Multa-ți bunătate,pentru crezământ;

Mincinosul Strugur multe ne-a pârât,

Că-ntra-a noastră slujbă ne-am purtat urât.

Dar aceste toate câte le-a vorbit,

Însuși de la sine el le-a născocit.

Te încrede mie, adevăru-ți zic,

Că am barba albă, nu sunt copil mic;

Poci să-ți fac îndată orce jurământ,

Spre a te încrede la al meu cuvânt.

Când porni din gură Ceapa jurământul,

Zgudui îndată toată frunza vântul,

Cât de groază multă jos se scuturară,

Paserile-n aer de prin crăci zburară.

Ascultați și ce fel fuse jurământul,

Carea ca un retor ș-au urmat cuvântul:

– Jur cu dreptu-mi cuget să n-am parte eu

Într-această lume de tot neamul meu

Și să nu mă bucur ca d-acel noroi

De al meu iubitul frate Usturoi,

Cum și în osândă să ajung să caz,

Ca să plâng de moartea socrului meu Praz;

Să se stingă neamul cuscrului meu Hrean,

Să-l mănânce viermii viu chiar în ăst an;

Să îngrop în viață și să tânguiesc

Fiicele-mi Ridiche, care le iubesc;

Cum și al meu unul ginere

Ardei Praf să se prefacă-n fiece bordei;

Să ajung eu însămi unchiului meu Nap

Și mătușii-mi Sfecla groapa să le sap,

Nici să am în lume parte-n ochii mei

De nepoții Morcovi și de Pătrunjei;

Să se rătăcească-n lunci și prin câmpii

Verele-mi drăguțe Broajbe și Gulii,

Și să n-am iar parte de Cartoful văr

De nu spui de față dreptul adevăr;

Și bubosul Strugur de n-o fi mințit,

Moartea mea să fie de tăios cuțit,

Cum și să mă facă-n mici bucăți pe loc

Și să mă prăjască în tigăi pe foc.

Rog dar ca să fie Strugur ul adus,

Ce-a bârfit de mine și minciuni a spus,

Voi prin judecată ca ori eu, ori el,

Să ni se aleagă dreptul la un fel;

Voi aci acuma la-ntrebări să stea

Și minciuna spusă-n față să se dea.

Auzind crăiasa aste jurăminte,

Porunci Salatei, ce îi sta-nainte,

(Zic) către Marulă și către Lăptucă,

Că aci de față legile s-aducă,

Și sobor s-adune-ndată prin chemare,

Frunte stând Dovleacul cel cu capul mare,

Pepenele verde lângă el să șază,

Și slujbași să aibă împrejur spre pază

Pe Patlagelele-n roșu îmbrăcate

Și pe cele-n vânăt, ce sunt venitate;

Bamiile încă, Loboda și Știrul

Să se afle față, să-mplinească șirul.

Deci acestea toate cum se adunară,

Pe mustosul Strugur îl înfățișară,

Cumpănă, balanța aducând porniră

Și pe cele spuse drept le cumpeniră.

Astfel dar pe Strugur l-au găsit cu vină

Și că însuși numai este de pricină;

Iar vinosul Strugur începu să plângă

Și ceru din partea-i mărturii să străngă,

Dar și fură-n spate-i trei ce îl iubiră

Și să-i părtineze singure veniră:

Pepenele galben, Piersica, Caisa,

Dar nu ascultară a acestor zisa,

Ci îl osândiră toți ca dintr-o gură,

Cum și hotărârea dintru-ntâi făcură.

Pepenele, care părtinire puse,

Se crăpă în două, c-auzit nu fuse,

Piersica asemeni și Caisa iară

De necaz și ciudă-n loc se despicară;

Iar Urzica care sta aci zbârlită,

Vrând să ias-afară iute, necăjită,

Urzică-mprejuru-i pe câți îi atinse

Și dintr-asta mare zarvă se aprinse;

Dar crăiasa foarte-n sine supărată

Cu urgie mare se porni îndată

Pe sărmanul Strugur prea greu să blesteme

Și asupra-i toate relele să cheme,

Zicând:

– Tu-n a ta viață, ca un blestemat,

Tot de lemne-n lume să fii spânzurat,

Soare să te arză, să te bată vânt,

Și să nu-ți ajungă trupul de pământ;

Ochii ciori să-ți scoață ș-alte paseri mici

Și de bruma toamnei în bucați să pici,

Și apoi în urmă prin cuțit tăios

Trupul tău să fie dat d-acolo jos,

Și să n-ai pe nimeni a se umili

Ca să-ți tragă clopot sau a te jeli,

Ci cu râs, cu cântec a te arunca,

Cum și supt picioare-n danț a te călca;

După ce dar astfel, cum zisei te calci

Și în mici fărâme dacă te prefaci,

Sângele să-ți stoarcă, trupu-ți tescuind,

Și să-l bea voinicii veseli chiuind;

Cu strigări și jocuri a se bucura,

Cu oalele bându-l, bunuri a-și ura,

Grijile să-și uite în acel minut,

Să se socotească cei mai cu avut;

Unii iarăși limba a-și împletici,

Iar neîndrăzneții a se-nvoinici;

Alții iar, tăcuții, când îl vor gusta,

Filosofi la vorbe a se arăta;

Alții când dintr-însul vor ceva sorbi,

La arțag să prinză-n certuri a vorbi;

Alții iar să meargă pe două cărări,

Câinilor pe drumuri dând întărâtări,

Cum și ca nebunii vântul ocărând,

Să se tăvălească în noroi căzând;

Alții iar, cei lacomi, or pe unde mân,

Îndărăt să-l toarne și să-l verse-n sân;

Alți cu nerușine a se dezbrăca

Și golași piperu-ntr-alții a juca;

Alții iarăși bându-l, dintr-al lui plecat

Să se bolnăvească și să zacă-n pat;

Însă toți aceștia când se vor trezi

Stând să se căiască în ceealaltă zi,

Să se rușineze chiar de fapta lor,

Ne’ndrăznind să-și scoață fața la sobor.

Astfel dar blestemul fuse-n acel ceas

Care până astăzi îl vedem rămas.

De aceea

Vinul e dat să-l bea voinicii, iar nu toți nevoiașii.

Toată lumea bea vinul, dar nu-și bea mintea.

Își înoată gura în vin până dă dintr-însul.

Gândește să nu mai lase în bute.

Și

Umblă cu ochii logodiți.

Pe unul îl vede ca doi.

Ci

Dacă nu ești vrednic să-l duci, nu te încărca peste măsură.

Cum a zis țiganul:

Dacă nenai puterință, la ce chichirezi gâlceavă?

Iar nu

Toarnă, umple foalele,

Până-și udă poalele.

Și

Vede că nu mai încape

Și toarnă până să crape.

Ardică paharul strigând:

Dumnezeu să-l înmulțească

Ca și pe piatră să crească.

Povestea Vorbii

 


Cartea Povestea vorbii poate fi achiziționată de la: