Pe Cava l-a luat cu frig. Spălătoarele, lipsite de ferestre, se aflau în fundul dormitoarelor, de care erau despărțite printr-o ușă subțire de lemn. În anii precedenți, iarna nu ajungea în dormitorul cadeților decât strecurându-se prin geamurile sparte și prin crăpături; dar în acest an devenise agresivă și aproape nici un ungher al colegiului nu mai era ferit de vântul care, noaptea, reușea să pătrundă până și în spălătoare, împrăștiind duhoarea adunată peste zi și aerul mai călduț de acolo. Dar Cava se născuse și trăise la munte, era obișnuit cu iarna; nu de frig, ci de frică i se făcuse lui pielea ca de găină.
– Gata? Pot să mă duc la culcare? a întrebat Boa – un trup de uriaș și un glas pe măsură, o claie de păr unsuros încoronând un cap cât o baniță, o față mică, cu ochii înfundați de nesomn. ținea gura deschisă, iar de buza de jos – ieșită în afară – îi atârna un fir de tutun. Jaguarul s-a întors spre el să-l privească.
– Intru de planton la unu, a spus Boa. Aș vrea să dorm și eu puțin.
– Duceți-vă, a zis Jaguarul. O să vă scol la cinci.
Boa și Crețul au ieșit. Unul dintre ei s-a împiedicat de prag și a înjurat.
– Cum te întorci, mă trezești, a ordonat Jaguarul. Să nu întârzii prea mult. Trebuie să fie miezul nopții.
– Bine, a zis Cava. Chipul lui, de obicei de nepătruns, părea obosit. Mă duc să mă îmbrac.
Au ieșit din spălător. Dormitorul era cufundat în întuneric, dar lui Cava nu-i trebuia lumină ca să se orienteze printre cele două șiruri de paturi; cunoștea încăperea lungă și înaltă ca pe propriul buzunar. Acum peste ea domnea o liniște senină, tulburată din când în când de murmure și sforăituri. Ajunse lângă patul lui, al doilea pe dreapta, rândul de jos, la un metru de ușa de intrare. În timp ce-și scotea din dulap pe dibuite pantalonii, cămașa kaki și ghetele, simți în obraz răsuflarea, duhnind a tutun, a lui Vallano, care dormea în patul de deasupra. Zări în întuneric dublul șir de dinți mari și albi ai negrului și se gândi la un rozător. Fără zgomot, își scoase pijamaua de flanel albastru și se îmbrăcă. Își aruncă pe umeri vestonul de postav. Apoi, călcând ușurel, fiindcă îi scârțâiau ghetele, se îndreptă spre patul Jaguarului, aflat în celălalt capăt al dormitorului, lângă spălător.
– Jaguarule!
– Da. Na-ți!
Cava întinse mâna și atinse două obiecte reci, dintre care unul era aspru. Păstră lanterna în mână, iar pila o puse în buzunarul de la veston.
– Cine-i de planton? a întrebat Cava.
– Poetul și cu mine.
– Tu?!
– Îmi ține Sclavul locul.
– Și în celelalte sectoare?
– Ți-e frică?
Cava nu i-a răspuns. S-a strecurat în vârful picioarelor spre ușă. A deschis unul dintre batante cu mare grijă, dar n-a putut evita scârțâitul.
– Un hoț! a strigat cineva, în întuneric. Pe el, planton!
Cava n-a recunoscut vocea. Se uită afară: curtea era pustie, slab luminată de becurile de pe platoul de defilare, care despărțea dormitoarele de un câmp acoperit cu iarbă. Ceața estompa conturul celor trei blocuri de ciment care îi adăposteau pe cadeții din anul V și le dădea un aspect ireal. Ieși. Cu spatele lipit de zidul dormitorului, rămase câteva clipe nemișcat, fără să se gândească la nimic. De acum nu se mai putea bizui pe nimeni; Jaguarul se afla și el la adăpost. Îi invidie pe cadeții care dormeau, pe subofițeri, pe soldații amorțiți în barăcile de pe cealaltă latură a stadionului. Înțelese că dacă nu trece la acțiune o să paralizeze de frică. Socoti distanța: trebuia să traverseze curtea și platoul de defilare; apoi, adăpostit de umbrele terenului viran, să ocolească sala de mese, birourile, dormitoarele ofițerilor și să mai traverseze o curte, de data asta mai mică și cimentată, care se sfârșea lângă clădirea cu sălile de curs, unde se termina și primejdia: patrula nu ajungea până acolo. Apoi, întoarcerea. În mod nedeslușit, dorea să-și adoarmă închipuirea și voința, să execute planul orbește, ca un robot. Petrecea zile întregi pradă rutinei, care hotăra în locul lui, lăsându-se cu ușurință împins la acțiuni de care de-abia își dădea seama; acum însă era altceva, pe el căzuseră sorții pentru treaba din noaptea asta și se simțea neobișnuit de lucid.
Începu să înainteze lipit de zid. În loc să traverseze curtea, făcu un ocol, mergând de-a lungul zidului curbat al dormitoarelor anului V. Ajuns la capăt, privi cu neliniște: străjuit de globuri dispuse simetric, în jurul cărora se aglomera ceața, platoul părea fără sfârșit și avea un aer misterios. Ferit de bătaia luminii, ghici în umbra deasă maidanul acoperit de iarbă. Când nu era frig, cadeții care făceau de planton aveau obiceiul să se întindă aici, ca să doarmă sau să stea de vorbă în șoaptă. Spera ca jocul de cărți să-i fi reținut în noaptea asta în vreun spălător. Merse cu pași repezi, cufundat în umbra clădirilor din stânga, păzindu-se de petele de lumină. Loviturile valurilor și resacul mării care se întindea dincolo de colegiu, în josul țărmului abrupt, îi acopereau zgomotul ghetelor. Lângă clădirea ofițerilor, îl luă cu fiori și grăbi pasul. Apoi o tăie peste platou și dispăru în întunericul de pe terenul viran. În apropiere, o mișcare neașteptată îl făcu să simtă, ca o lovitură de pumn, cum îl invadează teama pe care tocmai începuse să o învingă. Șovăi o clipă: la un metru distanță, strălucitori ca niște licurici, blânzi și sfioși, îl priveau ochii vigoniei. „Cară-te!”, strigă înnebunit. Animalul nu reacționă nicicum. „Blestemata asta n-o fi dormind niciodată?”, se gândi Cava. „Nici nu mănâncă. Cum de n-o fi crăpat?” Se îndepărtă. Cu doi ani și jumătate în urmă, când venise la Lima să-și termine studiile, se mirase văzând cum acest animal tipic montan înaintează nestingherit printre zidurile cenușii și roase de umiditate ale Colegiului militar „Leoncio Prado”. Cine o fi adus vigonia la colegiu și din ce parte a Anzilor? Cadeții făceau pariuri, luând-o la țintă: vigonia de-abia tresărea sub loviturile pietrelor. Se îndepărta încet de trăgători, cu o expresie neutră. „Seamănă cu indienii”, se gândi Cava. Urca scara de la sălile de curs. Acum nu mai era preocupat de zgomotul ghetelor; acolo nu era nimeni, doar bănci, pupitre, vânt și umbre. Străbătu cu pași mari coridorul de la etaj. Se opri. Fasciculul plăpând al lanternei îi arătă fereastra. „Al doilea pe stânga”, îi spusese Jaguarul. Într-adevăr, nu era bine prins! Cu ajutorul pilei, îndepărtă chitul, adunându-l în cealaltă mână. Îl simți moale. Scoase geamul cu grijă și-l puse jos. Pipăi rama ferestrei până găsi foraibărul. Fereastra se deschise larg. Ajuns înăuntru, mișcă lanterna în toate direcțiile; pe una dintre mese, lângă multiplicator, erau trei teancuri de foi. Citi: „Examen bimestrial la Chimie. Anul V. Durata probei: patruzeci de minute.” Foile fuseseră imprimate de cu seară, cerneala era încă proaspătă. Copie întrebările în grabă pe un carnet, fără a le înțelege sensul. Stinse lanterna și se întoarse la fereastră. Se cățără și sări: geamul se făcu țăndări sub ghetele lui, cu mii de zgomote. „Drace!”, gemu. Rămase pe vine, îngrozit. Și totuși urechile lui nu percepeau zarva sălbatică la care se aștepta, strigătele ca niște lovituri de bici ale ofițerilor: doar propria-i respirație, gâfâită de teamă. Mai așteptă câteva clipe. Apoi, uitând de lanternă, adună pe întuneric cioburile împrăștiate pe ciment și le îndesă în veston. Se întoarse în dormitor fără a-și mai lua măsuri de precauție. Dorea să ajungă mai repede, să se bage în pat, să închidă ochii. Pe terenul viran, aruncând cioburile, și-a rănit mâinile. S-a oprit la ușa dormitorului; se simțea sfârșit. O siluetă i-a ieșit în întâmpinare.
Cartea Orașul și câinii poate fi achiziționată de la: