Fragmentul zilei – 5 aprilie 2018: Războiul Sfârșitului Lumii – Mario Vargas Llosa

Când Lelis Piedades, avocatul Baronului de Cańabrava, comunică oficial Judecătoriei din Salvador că domeniul Canudos a fost cotropit de răufăcători, Sfătuitorul se afla acolo de trei luni. Prin sertón se răspândi vestea că în acel ținut înconjurat de munți stâncoși, numit Canudos după numele pipelor din țeavă de trestie fumate odinioară de cei din partea locului, se statornicise sfântul care bătuse în lung și în lat căile lumii vreme de un sfert de veac. Locul era binecunoscut văcarilor, căci turmele obișnuiau să înnopteze pe malurile râului Vassa Barris. În săptămânile și lunile următoare, grupuri de curioși, de pocăiți, de bolnavi, de vagabonzi și de fugari sosiră din cele patru vânturi la Canudos presimțind sau nădăjduind să găsească aici iertare, adăpost, sănătate, fericire.

În dimineața următoare sosirii sale, Sfătuitorul începu ridicarea unui Templu care, spuse, va fi în întregime din piatră, cu două hamuri foarte înalte, și închinat Bunului Isus. Hotărî să-l înalțe în fața vechii biserici San Antonio, fosta capelă a fermei. „Să ridice mâinile cei bogați”, spunea, predicând la lumina unui foc uriaș, în satul ce începea să se înfiripe. „Eu le ridic. Fiindcă sunt un fiu al Domnului, care mi-a dat un suflet nemuritor, ce poate năzui din toate puterile spre cer, adevărata bogăție. Eu le ridic, pentru că Tatăl m-a făcut sărac în viața aceasta ca să devin avut în cealaltă. Să ridice mâinile cei bogați!” Din negurile adâncite de sfârâitul flăcărilor țâșnea atunci, dintre zdrențe, piei netăbăcite și cămăși vechi de bumbac, o pădure de brațe. Se rugau înainte și după darea povețelor și făceau procesiuni printre casele neterminate și cocioabele din cârpe și răzlogi unde dormeau, și în noaptea sertón-ului puteau fi auziți aclamând Fecioara și pe Bunul Isus și afurisindu-l pe Câine și pe Antihrist. Un om din Mirandela, care se ocupa de focurile de artificii pe la bâlciuri – Antonio el Fogueteiro – s-a numărat printre întâii veniți și, de atunci, în procesiunile din Canudos s-au aprins turnulețe cu praf de pușcă și s-au lansat rachete multicolore.

Sfătuitorul conducea construirea Templului, povățuit de un meșter zidar care îl ajutase la refacerea multor capele și la ridicarea din temelii a bisericii Bunului Isus de la Crisopolis; tot el îi desemna pe căiții ce aveau să sfărâme piatra, să cearnă nisipul sau să aducă bârne. La căderea serii, după o cină frugală – dacă nu era zi de post – ce se reducea la un codru de pâine, un fruct, un dumicat de farinha și o gură de apă, Sfătuitorul îi întâmpina cu căldură pe noii veniți, îi îndemna pe ceilalți să fie primitori, iar după Crez, Tatăl Nostru și Ave Maria, glasul lui convingător le propovăduia cumpătarea, renunțarea și le nălucea înaintea ochilor viziuni încă mai frumoase decât cele din povestirile rapsozilor. Sfârșitul vremilor era aproape, se putea zări precum Canudos de pe Alto de Favela. Republica va continua să-și trimită hoardele cu uniforme și cu puști ca să-l înhațe, să-l împiedice să le vorbească oropsiților, dar, oricât sânge va face să curgă, Câinele nu-L va mușca pe Isus. Va urma un potop, apoi un cutremur. O eclipsă va scufunda lumea în bezne atât de cumplite încât totul se va face pe pipăite, ca orbii, pe când în depărtare se; va purta războiul. Mii de oameni vor muri de spaimă. Dar, după împrăștierea negurilor, într-o dimineață strălimpede, femeile și bărbații vor zări în jurul lor, pe culmile și munții din Canudos, Oștirea lui Don Sebastian. Marele Rege va fi nimicit puzderiile Câinelui și va fi curățat lumea întreagă în numele Domnului. Ei îl vor vedea pe Don Sebastian, cu spada și cu zaua lui scânteietoare; îi vor vedea chipul plin de bunătate, adolescent; le va zâmbi din șeaua bătută în aur și nestemate și îl vor vedea îndepărtându-se încet, odată săvârșită fapta lui mântuitoare, și întorcându-se cu toată a lui Oștire înapoi în ocean.

Tăbăcarii, pălmașii, vracii, coropcarii, spălătoresele, moașele și cerșetoarele care ajunseseră la Canudos la capătul multor zile și nopți de drumeție, cu tot avutul într-o cotigă sau pe spinarea unui catâr, și care se aflau acum acolo, ghemuiți în umbră, ascultând și dorind să creadă, își simțeau ochii umeziți. Se rugau și cântau cu aceeași dăruire ca și vechii pelerini; cei ce nu le cunoșteau, învățau grabnic rugăciunile, imnurile, adevărurile. Antonio Vilanova, negustorul din Canudos, era printre cei mai setoși să afle; nopțile, se plimba vreme îndelungată de-a lungul râului sau al proaspetelor semănături cu Antonio Sfântulețul care, răbdător, îi explica pe îndelete îndemnurile și opreliștile Religiei, pe care, la rându-i, le comenta cu fratele său Honorio, cu nevasta sa Antonia, cu cumnata Asuncion și cu fiii celor două perechi.

Se găsea de mâncare. Erau semințe de tot soiul, legume, carne și, pentru că Vassa Barris avea belșug de apă, se putea semăna. Cei ce soseau aduceau provizii, iar satele din jur obișnuiau să le trimită păsări, iepuri, godaci, grâne, iezi. Sfătuitorul îi ceru lui Antonio Vilanova să depoziteze alimentele și să vegheze asupra împărțirii lor între nevoiași. Fără recomandări anume, dar urmând învățăturile Sfătuitorului, viața se rândui cu încetul, deși piedicile nu lipseau. Sfântulețul se învrednicea să-i îndrume pe cei proaspăt sosiți, să le primească darurile, cu condiția să nu fie în bani. Dacă totuși dania era în reiși ai Republicii, oamenii aveau să meargă cu ei la Cumbe sau Joazeiro, sub paza lui Joăo Abade sau a lui Pajeú, care știau să se lupte, și să-i cheltuiască pe lucruri trebuitoare Templului: lopeți, târnăcoape, fire cu plumb, lemn de esență, icoane cu sfinți sau crucifixe. Maica Maria Quadrado păstra într-o urnă inelele, cerceii, brățările, colierele, pieptănașii, monedele vechi sau podoabele simple din ceramică și os oferite de pocăiți, și aceste odoare erau expuse în biserica San Antonio ori de câte ori părintele Joaquim, din Cumbe, sau vreun alt paroh din regiune, venea să slujească, să-i spovedească, să-i boteze sau să-i căsătorească pe locuitori. Aceste zile deveneau îndată sărbători. Doi foști tâlhari căutați de poliție, Joăo Grande și Pedrăo, cei mai vânjoși bărbați ai locului, conduceau echipele care târau, de la carierele din jur, blocuri de piatră pentru Templu. Catarina, soția lui Joăo Abade, și Alejandrinha Correa, o femeie din Cumbe despre care se șoptea că săvârșise minuni, pregăteau hrana truditorilor la construcții. Viața era departe de a fi desăvârșită și fără poticneli. Deși Sfătuitorul osândea jocurile de noroc, tutunul și alcoolul, destui erau cei care jucau, fumau și beau cachaça, iar când Canudos a început să se întindă au avut loc încăierări pe câte o fustă, furturi, beții și chiar bătăi cu cuțitul. Dar asemenea fapte se petreceau mult mai rar decât în alte părți și oricum la mărginimea acelui centru activ, frățesc, clocotitor, ascetic, format de Sfătuitor și învățăceii lui.

Sfătuitorul nu le opri pe femei să se dichisească, dar le spuse de nenumărate ori că acel ce se îngrijește nemăsurat de trupul său ajunge să-și nesocotească sufletul și că, după pilda Jezabelei, o înfățișare atrăgătoare poate tăinui un spirit josnic și scârbavnic: cu încetul au început să dispară culorile aprinse de pe straiele tinerelor sau bătrânelor, să se lungească poalele până la glezne, să se ridice partea de sus până la gât și să se lărgească tot veșmântul după tipicul raselor călugărești. Odată cu răscroielile au dispărut nu numai celelalte găteli, ci și panglicile ce țineau părul, iar acesta era acum lăsat liber sau ascuns sub basmale mari. Uneori aveau loc incidente cu „magdalenele”, acele femei pierdute care, deși veniseră la Canudos cu prețul unor mari sacrificii și sărutaseră picioarele Sfătuitorului implorându-i iertarea, erau dușmănite de femei intolerante care voiau să le silească să poarte mereu piepteni de spini în semn de remușcare.

Razboiul Sfarsitului Lumii

 


Cartea Războiul Sfârșitului Lumii poate fi achiziționată de la: