„Nu știu despre ce să povestesc. Despre moarte sau despre iubire? Sau este același lucru; despre ce? Ne căsătoriserăm recent. Încă mia mergeam pe stradă ținându-ne de mână, chiar dacă ne duceam numai până la magazin. Mereu amândoi. Eu îi spuneam lui: <<Te iubesc!>> Dar încă nu știam cât de mult îl iubeam. Nu-mi imaginam… Trăiam în căminul unității de pompieri unde lucra el. La etajul unu. Și acolo erau încă trei familii tinere, toți aveam aceeași bucătărie. Iar jos, la parter, se aflau mașinile. Mașinile roșii de pompieri. Era serviciul lui. Eram mereu la curent: unde este, ce se întâmplă cu el. În toiul nopții aud un zgomot. Strigăte. Mă uit pe fereastră. El mă vede: <<Închide ferestruica și culcă-te la loc. E incendiu la centrală. O să vin repede>>.
Nu am văzut explozia. Numai flacăra. Parcă s-a luminat tot, tot cerul. O flacără înaltă. Funingine. O căldură groaznică. Iar el tot nu vine și nu vine. Era funingine pentru că ardea bitumul, acoperișul centralei fusese acoperit cu bitum. Mergeau, își amintise după aceea, parcă prin smoală. Respingeau focul, iar el se târa. Se ridica. Aruncau grafitul aprins de sub picioare. Plecaseră fără costumele ignifuge, așa cum erau, numai în cămăși, așa plecaseră. Nu fuseseră preveniți, fuseseră chemați la un incendiu obișnuit.
Ora patru, ora cinci, ora șase. La șase ne pregăteam să mergem la părinții lui. Să punem cartofi. Din orașul Pripiat până în satul Sperijie, unde locuiau părinții lui, sunt 40 de kilometri. Să semănăm, să arăm. Îi place să facă asta. Mama lui își aducea adesea aminte că nu voiau, ea cu tatăl, să-l lase să plece la oraș, ba chiar construiseră o casă nouă. L-au luat în armată. A făcut armata la Moscova, la trupele de pompieri, iar când s-a întors, numai pompier a vrut să fie! Nu recunoștea nimic altceva. (Tace).
Uneori parcă îi aud vocea… Vie… Nici fotografiile nu acționează asupra mea așa cum o face vocea. Dar nu mă strigă niciodată. Și în vis, eu îl strig pe el.
Ora șapte. La ora șapte mi s-a spus că e la spital. Am dat fuga, dar în jurul spitalului se formase deja un lanț de milițieni, nu lăsau pe nimeni. Numai mașinile salvării intrau. Milițienii strigau: <<Nu vă apropiați de mașini, cotoarele sar în aer!>>
Nu numai eu, toate soțiile au dat fuga, toate cele ale căror soți s-au aflat noaptea la unitate. Eu m-am dus repede s-o caut pe o cunoștință, lucra ca doctor la spital. Am apucat-o de halat, când a coborât din mașină.
– Lasă-mă să intru!
– Nu pot! E foarte rău. Toți sunt foarte rău.
Îi țin calea:
– Numai să mă uit.
– Bine, zice, atunci să fugim repede cincisprezece-douăzeci de minute.
L-am văzut. Umflat tot, plin de vânătăi. Aproape că nu mai are ochi.
– E nevoie de lapte! De cât mai mult lapte! spune cunoștința mea. Să bea cel puțin trei litri.
– Dar el nu bea lapte.
– Acum o să bea.
Mulți medici, surori medicale, mai ales sanitarele din acest spital urmau să se îmbolnăvească după o vreme. Să moară. Dar atunci nimeni nu știa asta.
La ora zece a murit operatorul Șișenok. El a fost primul. În prima zi. Am aflat că rămăsese altul sub ruine, Valeri Hodemiciuk. Nu l-au mai găsit. Au turnat beton peste el. Dar încă nu știam că ei toți o să fie primii.
Întreb:
– Vasenka, ce ne facem?
-Pleacă de aici! Pleacă! O să ai un copil.
Sunt însărcinată. Dar cum să-l las pe el? Mă roagă:
– Pleacă! Salvează copilul.
– Mai întâi trebuie să-ți aduc lapte, după aceea o să mai vedem.
Vine repede prietena mea, Tania Kibenok, soțul ei se află în același salon. E și tatăl ei cu ea, sunt cu mașina. Ne urcăm și ne ducem în satul cel mai apropiat, după lapte, la vreo trei kilometri de oraș. Cumpărăm multe borcane de trei litri cu lapte. Șase, să ajungă pentru toți. Dar din cauza laptelui vomau așa de tare. Tot timpul își pierdeau cunoștința, li se puneau perfuzii. Medicii, nu se știe de ce, repetau că s-au otrăvit cu gaze, nimeni nu vorbea de radiații. Iar orașul se umpluse de mașini militare, toate drumurile fuseseră închise. Peste tot erau soldați. Nu mai mergeau trenurile. Străzile erau spălate cu un praf alb. Am început să mă panichez, cum o să mă duc eu mâine în sat, să-i cumpăr lapte proaspăt? Nimeni nu vorbea despre radiații. Numai soldații purtau măști de gaze… Orășenii luau pâine din magazine, pungi deschise cu bomboane. Pe tarabe erau prăjituri… Viața se desfășura ca de obicei. Numai… Străzile erau spălate cu nu știu ce praf…
Seara nu am mai putut să intrăm în spital. În jur, era o mare de oameni. Stăteam vizavi de fereastra lui, el s-a apropiat și a strigat ceva. Așa de disperat! În mulțime cineva a auzit: <<La noapte îi duc la Moscova>>. Soțiile s-au adunat la un loc. Ne-am decis să mergem cu ei. <<Dați-ne drumul la soții noștri! Nu aveți dreptul!>> Ne-am luptat, i-am zgâriat. Soldații, deja era un cordon dublu, ne împingeau înapoi. Atunci a ieșit un medic și a confirmat că o să fie transportați cu avionul la Moscova, dar că trebuie să le aducem haine – cele în care fuseseră îmbrăcați la centrală arseseră. Autobuzele nu mai circulau și am luat-o la fugă prin tot orașul… Am venit cu gențile, dar avionul plecase deja. Au făcut-o intenționat. Ca să nu mai strigăm, să nu plângem…”
Cartea Rugăciune pentru Cernobîl poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
4,4 rating based on 57.540 ratings (all editions)
ISBN-10: 606334053X
ISBN-13: 9786063340536
Goodreads: 52769643
Author(s):Publisher:
Published: //
Winner of the Nobel Prize in Literature
On April 26, 1986, the worst nuclear reactor accident in history occurred in Chernobyl and contaminated as much as three quarters of Europe. Voices from Chernobyl is the first book to present personal accounts of the tragedy. Journalist Svetlana Alexievich interviewed hundreds of people affected by the meltdown—from innocent citizens to firefighters to those called in to clean up the disaster—and their stories reveal the fear, anger, and uncertainty with which they still live. Composed of interviews in monologue form, Voices from Chernobyl is a crucially important work of immense force, unforgettable in its emotional power and honesty.
Fragmentul zilei – 5 septembrie 2019: Rugăciune pentru Cernobîl – Svetlana Aleksievici