Viața unchiului Dumitru și a familiei sale era o adevărată robie. Tot câștigul muncii lor era înghesuit de veșnicele datorii către proprietarul moșiei și către stat. Pentru ei era grâul cel mai frumos, porumbul cel mai bun, laptele vacii, ouăle și găinile. Pentru locuitorii magherniței, ciorbă de fasole și mămăligă rea.
Viața aceasta învrăjbea pe oameni. Unchiul Dumitru se îmbăta duminica și își bătea nevasta care, de frică, se ascundea prin vecini. Pentru dânsul, orice pricină era binevenită: dacă i se părea că femeia aprinde focul prea încet, unchiul, cu lovituri de cizmă, o trimitea cu capul în cenușa vetrei. Atunci bătrâna mamă se supăra, lua cobilița și croia fiului său câteva ciomege, pe care acesta le primea, râzând.
– Bețivule!… Câtă vreme sunteți îndrăgostiți, scoateți limba de un cot, iar după ce puneți mâna pe fată, nu vă mai uitați la ea nici ca la o cățea!
Trimiteau apoi pe micuțul Adrian s-o cheme pe oropsită, care, plângând, își ridica poalele și arăta soacră-sii coapsele pline de vânătăi.
– N-aș fi crezut că Dumitru al meu o să mă bată așa! scâncea ea.
– Ce vrei, fata mamei! Știai bine că suntem săraci lipiți pământului. Nu trebuia să-l iei! Sărăcia cu iubirea nu duc niciodată trai bun. Asta s-o ții minte pentru copiii tăi.
Cu toate că avea șaptezeci de ani, bătrâna făcea tot ce putea ca să-i ușureze pe copii de sărăcia pe care le-o lăsase moștenire. Fiindcă nu mai putea să ia parte la muncile grele de pe câmp, își luase sarcina gospodăriei: gătea, spăla, îngrijea de vite și de țânci. Și, cum voia să adune ceva gologani pentru pomenile ei, toate clipele libere, toată odihna ei, erau întrebuințate să strângă spicele de grâu în urma secerătorilor, să adune smocurile de lână pe care oile le lăsau în scaieți și să culeagă păpădia care crește pe marginea șanțurilor. Mai era uneori chemată să tragă copiii bolnavi și să le descânte. Seara, la cină, socotindu-se o gură de prisos, nu se atingea nici de ouă, când acestea se găseau pe masă. Se mulțumea cu puțină ciorbă și cu susai verde cu oțet, acel susai despre care cărțile civilizate spun că „este o excelentă hrană pentru porci și pentru iepurii de casă”.
De două ori pe săptămână, bătrâna, încovoindu-se sub greutatea cobiliței prea încărcată, străbătea cei cinci kilometri care despărțeau satul lor de piața Brăilei; la amiază se întorcea cu treizeci de parale înnodate la colțul basmalei. Dar paralele acesta făceau minuni. După trei sau patru ani o vedeai săpând un puț, pe la răspântiile drumurilor bătute de cărăuși, sau cumpărând fie un pat, cu toate albiturile lui, pentru o fată săracă ce se mărita, fie o vacă cu vițelul de curând fătat, pe care o dădea de pomană vreunei văduve împovărată cu copii.
Se întâmpla, dar foarte rar, ca unchiul Dumitru să dea peste ascunzătoarea unde biata femeie strângea banii, și atunci se ducea pe gârlă și puțul, și patul și vaca. Atunci sufletul evlavioasei Nedelea era bolnav cu săptămânile. Se plimba galbenă și tristă, ținându-și gura cu mâna, pentru a nu slobozi blestemul de neiertat.
Adrian, nepotul cel mic – care fusese crescut aici la țară, până la șapte ani și care revenea mai târziu să-și petreacă vacanțele de școlar – era martorul blestemățiilor unchiului Dumitru, dar acestea nu-l împiedicau să-l iubească.
De altfel, orice s-ar crede, toată lumea îl iubea pe Dumitru, începând cu nevasta bătută și cu mama furată și sfârșind cu țăranii care îl chemau la toate praznicele și nunțile. Era un muncitor fără pereche și apoi, cânta din fluier ca nimeni altul în tot ținutul. Coasa lui era în fruntea cosașilor și fluierul lui îndemna la joc, chiar și pe cei mai bătrâni ori mai ursuzi.
Afară de asta era un om cu lipici. Deși părea posac, avea în el un haz stăpânit. Semăna a țigan, cu fața lui smeadă, cu sprâncenele stufoase și veșnic încruntate, și cu glumele lui neașteptate.
Adrian îl iubea; și unchiul își iubea nepotul. Erau tovarăși. Câteodată, micul tovarăș îl mustra pe cel mare, pentru brutalitatea lui față de nevastă, dar unchiul răspundea:
– Însoară-te și pe urmă să vorbești, femeia e lucrul dracului.
– Atunci de ce te-ai însurat?
– Fiindcă așa se cade. Acolo ajungem cu toții. Mai târziu bagi de seamă că trebuie să lucrezi pentru doi, pentru zece. Atunci bei ca să uiți și bați ca să te ușurezi…
Adrian nu se mulțumea cu aceste răspunsuri: ori de câte ori unchiul își bătea nevasta, el se așeza în fața acesteia, știind bine că Dumitru nu era în stare să-l lovească. Într-adevăr, țăranul îl iubea pe fiul surorii sale mai mari ca pe copiii lui și îi trecea toate toanele, mergând până a-l însoți „de hatâr”, când acesta se ducea să-și facă micile nevoi. Patima copilului era se să afle totdeauna și peste tot lângă unchiu-său, dar mai ales când acesta își lua pușca pentru a trage în sturzii care mâncau strugurii, sau când înhăma ca să meargă la tăiat de stuf ori papură prin bălți.
Ah, nopțile acelea, în întinsele mlaștini ale Siretului! Cum ar fi putut Adrian să le uite!
Unchiul Dumitru nu era „învoit” să taie în baltă. Permisul costa un pol pe an, și el n-avea de unde să-l dea. De aceea pleca pe înserate, pentru ca, după ce tăia o parte din noapte, să poată ajunge în piața orașului învecinat înainte de ziuă.
Cartea Ciulinii Bărăganului poate fi cumpărată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
Fragmentul zilei – 6 februarie 2020: Codin. Ciulinii Bărăganului – Panait Istrati