Așadar, se părea că o mână misterioasă făcuse ca lucrurile să se petreacă astfel încât cei doi medici, cei mai cunoscuți chirurgi din oraș, să se trezească legați unul de celălalt fără putință de scăpare. Și nu numai atât: era evident că aceeași mână nevăzută făcuse ca în toată această poveste să existe un asemenea echilibru interior, încât tot ceea ce avea să fie între ei să pară că nu este cu nimic diferit decât ce fusese până atunci.
Doctorul Gurameto cel mare nu numai că era mai mătăhălos și mai vârstnic decât celălalt, dar, în plus, studiase în Germania, un stat mai impunător și mai puternic decât Italia, țara în care își făcuse studiile doctorul Gurameto cel mic. Iar dacă dușmănia întârzia totuși să apară între ei, localnicii erau convinși că ea era undeva pe aproape, camuflată cu grijă și, ca atare, fiind cel mai acut sentiment de ostilitate existent printre medicii din oraș, avea să iasă într-o bună zi la suprafață, chiar cu surle și trâmbițe.
Aceasta îi stimula pe concetățeni să vadă relația dintre cei doi drept una vulnerabilă, ușor de deteriorat. Iar convingerea asta provenea, probabil, și din faptul că, în profesii cum era a lor, oamenii acceptă cu greu egalitatea valorilor, așa încât abia așteaptă momentul când s-o poată contesta. Până acum, doctorul Gurameto cel mare ieșise învingător în toate situațiile, deși acest cuvânt, în contextul dat, putea părea foarte „tare”, la fel de exagerat cum părea cuvântul „învins” pentru celălalt.
Când, cu patru ani în urmă, avusese loc ceea ce unii numiseră invadarea Albaniei de către Italia, iar alții unirea Albaniei cu vecinul de peste mare, evenimentul a părut special conceput pentru a strica echilibrul, mai exact pentru a reabilita o dată pentru totdeauna prestigiul doctorului Gurameto cel mic față de doctorul Gurameto cel mare. Confuzia a ținut mult timp după aceea. Se părea la un moment dat că cel mic avea să piardă partida, după care lucrurile luaseră o cu totul altă întorsătură. El însuși, ca de obicei, nu dădea nici un semn care să lămurească lucrurile, în vreme ce doctorul Gurameto cel mare avea o expresie din ce în ce mai ciudată pe chip. Această mimică, ce-i dădea un aer și mai posomorât ca de obicei, era interpretată de concetățeni în cele mai felurite moduri. Se ajungea astfel la explicații hilare, precum cea publicată de o revistă de umor, care-i considera rictusul drept proiecția îndepărtată a supărării lui Adolf Hitler din ziua în care prietenul său Benito Mussolini debarcase în Albania fără să-l anunțe.
În fine, după zăpăceala din primele săptămâni, doctorul Gurameto cel mare ieșise cu o autoritate sporită, ceea ce era interpretat de către unii drept un paradox, în vreme ce alții, mai realiști, făcând abstracție de prezența italiană și de micile certuri dintre Il Duce și Hitler, pariau pe aliatul cel mai mare, Germania, fără de care Italia și doctorul Gurameto cel mic ar fi fost niște bieți orfani.
În toamna acelui an a avut loc un eveniment neașteptat: după capitularea ei neașteptată, Italia și-a pierdut marele aliat. De când lumea și pământul, ruperea alianțelor e ceva obișnuit, dar ceea ce i se întâmplase acum Italiei depășea orice închipuire. Și, de parcă asta n-ar fi fost de ajuns, în loc să atragă compasiunea fratelui mai mare, capitularea Italiei avea să trezească mânia germană. După ce a calificat-o drept trădătoare, a ofensat-o și a umilit-o în fel și chip,pentru că supărarea nu i-a trecut nici așa, Germania le-a ordonat propriilor soldați să-i împuște pe loc, cum se procedează cu dezertorii, pe foștii aliați.
Evenimentele se derulau cu o asemenea repeziciune, încât chiar și orașul Gjirokastra, unde analiza evoluțiilor europene era o practică obișnuită pe la colțuri, părea că și-a pierdut dreapta judecată.
Confuzia era așa de mare, încât, pentru prima oară, cele întâmplate n-au mai fost raportate la relația dintre cei doi medici Gurameto. Într-adevăr, evenimentele erau mult prea surprinzătoare și inedite pentru ca ocazia să poată fi irosită: Italia era căzută în genunchi, armata germană înainta din sud, din Grecia, pentru a nu lăsa Albania neocupată, iar doctorii Gurameto cel mare și Gurameto cel mic erau ca întotdeauna acolo, în mijlocul orașului. Totul părea pregătit, numai că momentul trecuse. Oamenii clătinau din cap, oftau, apoi, cu un aer filozofic, ajungeau la concluzia că o dovadă mai bună a dramatismului situației decât scăparea aceea nu puteai găsi.
Și, cu cât analizau mai amănunțit situația, cu atât mai complicată, ca să nu spunem dramatică, părea aceasta. Italia capitulase, asta o știau până și copiii, dar care era acum statutul Albaniei? Capitulase și ea împreună cu Italia, sau aici ceva trebuia clarificat, ceva ce, oricât te-ai fi străduit, devenea parcă tot mai confuz.
Uneori, întrebarea se punea mai concret: știind că Albania era a treia componentă a statului italian prăbușit, avea să se abată asupra ei o treime din supărarea germană?
Răspunsul nu era ușor de dat. Că asupra Italiei avea să cadă o parte din răzbunarea germană era clar pentru oricine, nimeni însă nu îndrăznea să presupună ce se va întâmpla cu celelalte două părți: Abisinia și Albania. Unora le părea mai firesc ca uraganul german să se abată asupra negrilor din Abisinia, în vreme ce alții credeau că răzbunarea pe negrii aceia amărâți nu oferea nici o satisfacție, pentru că ei, chiar și așa, erau vai de mama lor. Pe scurt, era evident că mânia germană avea să se abată asupra Albaniei. Cu atât mai mult, cu cât trupele germane se aflau la mai puțin de șaizeci și patru de kilometri depărtare, așa încât, cu siguranță, lupul flămând va dori să dea iama prin turmă.
Teama se întinsese peste oraș, când s-a petrecut ceva neașteptat, care a pus capăt tuturor îndoielilor. Într-o dimineață, două avioane necunoscute au aruncat mii de „fluturași” deasupra orașului. Textul era scris în două limbi, în germană și-n albaneză, și clarifica tot ce era de clarificat. Trupele germane nu ocupau Albania, ci doar cereau permisiunea să o străbată. Erau trupe-prietene. Și nu numai că nu aveau nimic să-i reproșeze Albaniei, ci o eliberau chiar de sub detestata ocupație italiană. Îi aduceau Albaniei libertatea ce-i fusese răpită. Recunoșteau Albania etnică, cu Kosova și Çameria între granițele ei. Trupele germane…
Oamenilor nu le venea să-și creadă ochilor. Era prea frumos ca să fie adevărat și totuși textul era acolo, în fața lor, redactat nu în una, ci în două limbi.
După ce s-au asigurat că totul e adevărat, iar cei neîncrezători au pronunțat obișnuitele cuvinte în asemenea situații: de unde știu ăia de acolo, de sus, ce se petrece aici, pe pământ (prin „ăia de sus” înțelegându-se când înalții comandanți germani, când avioanele care aruncaseră „fluturașii”), s-ar fi părut că, în cele din urmă, orașul se eliberase de spaime.
Oarecum liniștiți, oamenii au început să facă fel de fel de presupuneri asupra manifestelor căzute din cer. Ca întotdeauna, existau păreri și păreri. Unora le convenea modul acesta de a comunica. Era clar și direct. Nici o șmecherie la mijloc. Să ataci ditamai statul, noaptea, ca un tâlhar, violându-i frontierele, iar dimineața să spui cu nerușinare: tu m-ai atacat… Nu, acum fusese altceva. Acest mod de comunicare, ziua în amiaza mare, era o treabă curată. O treabă de gentlemani, pe cuvânt, ca și când și-ar fi trimis cartea de vizită. Și încă în două limbi…
Cartea Cina blestemată poate fi achiziționată de la: