"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 9 iunie 2019: Mihai Caraman, un spion român în războiul rece – Florian Banu

“Niciun profet nu e bine primit în țara lui. Cu atât mai mult cu cât această țară e România. Întâlnim la români, într-o doză mult mai concentrată decât la alte popoare, o oarecare indiferență, chiar repulsie în oficierea unui cult al valorii autentice”. Nu putem să nu fim de acord cu aceste reflecții ale Simonei-Maria Pop, prilejiuite de o analiza a biografiei lui Adrian Marino, și să adăugăm observația că această atitudine nu este specifică doar mediului literar-artistic, cunoscut pentru rivalitățile și invidiile care-l macină, ci este larg răspândită în toate mediile socioprofesionale din societatea românească.

Activitatea de intelligence nu putea face excepție de la această particularitate a noastră, a românilor, cu atât mai mult cu cât simpla trimitere la post într-o țară occidentală genera invidii aprige, bârfe caustice, antipatii de durată. Aceste atitudini “nobile” creșteau direct proporțional cu durata misiunii în Occident și cu succesul obținut de respectivul ofițer. Un vechi proverb spune că “pe Dumnezeu îl supărăm cu păcatele noastre, iar pe oameni cu realizările noastre”. În cazul lui Mihai Caraman, aflat timp de peste un deceniu în misiune într-unul dintre cele mai atrăgătoare orașe ale lumii, încununat cu rezultate excepționale în muncă, retras de la post într-un mod cât se poate de elegant, este lesne de imaginat la ce dimensiuni ajunseseră invidia și ranchiuna unora dintre colegii și șefii săi din Centrală.

De altfel, ofițerul avusese ocazia să se convingă de atitudinea “binevoitoare” a unora dintre colegii de la București în repetate rânduri, inclusiv în mai 1968, cu ocazia organizării vizitei generalului de Gaulle în România. După cum își amintește generalul Caraman, cu puțin timp înainte de a reveni acasă primise o avertizare asupra a ceea ce-l așteaptă în țară de la un bun cunoscător al culiselor de la București – Neagu Cosma, șeful Direcției de Contraspionaj. Aflat într-o misiune în Occident, acesta a făcut o scurtă escală la Paris, unde l-a întâlnit pe Mihai Caraman și, pe parcursul discuției avute, i-a pus în vedere că, la recenirea în țară, va fi pur și simplu “mâncat” de șefii săi. Evident, nu era chiar o noutate pentru el, ofițerul știind deja de câtă “simpatie’ se bucură din partea generalului Nicolae Doicaru, dar și a altor cadre de conducere din Centrală. La scurt timp după revenirea de la Paris, la finalul lunii august 1969, Caraman a fost încadrat în Ministerul Afacerilor Externe, ca ofițer acoperit. Inițial, i s-a propus varianta de a fi numit secretar general MAE, o propunere formulată mai mult de fațadă, pentru că, așa cum a observat chiar Mihai Caraman, era evident că, după ce povestea de la Paris apărea în presă, ar fi fost stânjenitor pentru MAE ca el să ocupe un post atât de vizibil.

Când m-a propus pe mine – cred că a fost mai mult pentru a mă deruta -, Doicaru mi-a spus că n-ar fi de acord. Corneliu Mănescu, deși îl văzusem de zece ori de când eram la Paris și el trecea spre New York, la ONU, aveam relații bune cu el. Dar era normal, adică iese scandal în Franța și el să mă facă secretar la Ministerul Afacerilor Externe?! Era o absurditate! Funcția nu era mare lucru, cel care o ocupa trebuia să rezolve toate problemele care apăreau cu ofițerii noștri trimiși la post sub acoperire diplomatică, oriunde în lume.

S-a optat atunci pentru o altă variantă, Mihai Caraman fiind trimis, împreună cu Ion Tomescu, ca funcționar în MAE, având interdicție de a mai intra în sediul DGIE. Încadrat în funcția de consilier la Direcția Economică, Mihai Caraman spune că această perioadă a fost una irosită, pentru că nu a primit sarcini de lucru, “adică nu făceam mai nimic”, după propria expresie.

Totodată, având în vedere stagiul îndelungat petrecut la post în Franța, șeful grupei a fost luat “în lucru” de organele de contrainformații (obiectivul “Cornel”), fiind verificat în perioadele 27 septembrie – 5 octombrie 1969, 13-27 noiembrie 1969 și 28 ianuarie 1970 – 18 octombrie 1971, prin mijloace speciale (ACT la domiciliu – etajul 1 al unei vile de pe strada Dr. Joseph Lister – și la birou), precum și prin filaj. Deși monitorizată cu minuțiozitate, așa cum era firesc pentru un ofițer care a petrecut un deceniu în exterior, activitatea lui Mihai Caraman nu a oferit în toată această perioadă niciun fel de indiciu care să ateste că acesta ar avea preocupări care să intre în sfera de atribuții a organelor de contraspionaj, nefiind sesizat nimic suspect. Tot ce au putut consemna cei însărcinați cu urmărirea sa erau comentariile acide pe care ofițerul le făcea cu privire la competența și corectitudinea profesională a unor persoane din conducerea DGIE, precum și faptul că a perceput trimiterea la postul de la MAE ca pe o trecere pe linie moartă.

Mihai Caraman


Cartea Mihai Caraman, un spion român în războiul rece poate fi achiziționată de la:

«
»
%d blogeri au apreciat: