Jack coborî treptele de parcă erau o provocare pentru ea, câte două sau trei deodată, așa încât Christopher fu nevoit să alerge pentru a ține pasul. Pe parcursul drumului, fata nu dădu semne că ar face vreun efort: rămase perfect senină, cu ochii reci, buzele strânse și fără a răsufla din greu sau sacadat. Nu scoase un cuvânt. Christopher o urma tulburat, dar și recunoscător. Nu era deloc sigur că ar fi putut vorbi fără să icnească.
– Trebuie să curățăm oasele înainte ca să le chemi? întrebă Jack în timp ce străbăteau ultima porțiune de hol dintre șirul final de trepte și subsol.
În jur nu se vedea nimeni. Nu se intersectaseră de fapt cu niciun elev de când părăsiseră mansarda. Campusul ar fi putut părea pustiu, dacă nu ar fi fost șoaptele ce răzbăteau de dincolo de ușile închise.
– Acidul e o treabă bună, dar nu cea mai potrivită ținută pentru o dansatoare, continuă Jack.
– Nu, răspunse Christopher, scoțând flautul de os din buzunar și încolăcindu‑și degetele în jurul lui pentru a‑și spori siguranța de sine. Loriel o să se ridice curată și frumoasă. În Țara Oaselor, îi eliberam pe noii cetățeni…
Se opri la mijlocul propoziției, ca și cum își dăduse seama dintr‑odată că era pe cale să dea glas unui gând oribil.
Jack se uită în spate spre el în timp ce deschidea ușa de la subsol.
– Hai că m‑ai făcut curioasă. Trebuie să‑mi explici. Nu‑ți face griji c‑o să mă tulburi. Odată am scos plămânii dintr‑un corp în timp ce omul încă trăia, era conștient și încerca să vorbească.
– De ce ai făcut așa ceva?
– De ce nu? ridică Jack din umeri, după care porni să coboare.
Christopher se holbă la ea pentru o clipă, apoi se puse din nou în mișcare. Când o ajunse din urmă, rosti pe un ton provocator:
– Îi eliberam pe cetățenii noi tăind în carnea lor. Făceam tăieturi mari și adânci, până la os. În felul ăsta, scheletele se puteau ridica fără să se zbată și fără risc de fracturi. Oasele se vindecă încet, chiar și în afara trupului.
– Faptul că oasele se vindecau este ciudat în sine, din punctul meu de vedere, zise Jack liniștit. În lumile în care am călătorit noi, regulile erau atât de diferite de cele de aici!
– Da, o aprobă Christopher, studiind lichidul roșiatic care umplea cada.
Câteva bucățele de carne pluteau la suprafață. Nu dori să le acorde prea mare atenție.
– Ar trebui să nu mai povestești nimănui ce mi‑ai spus mie. Mințile înguste de aici din școală cred că măcelărirea și chirurgia sunt același lucru. E de‑ajuns să‑ți amintești cum mă privesc pe mine. Și tu ești unul din ei, dar nu face greșeala de a crede că asta nu se poate schimba. Jack traversă încăperea spre dulap. Totul se schimbă cu timpul, adăugă ea.
– Știu, spuse Christopher.
Duse flautul la gură și începu să cânte.
Niciun sunet nu ieși din flaut sau, mai bine zis, niciun sunet pe care cei vii ar fi putut să‑l audă; era doar ideea de sunet, senzația bruscă și copleșitoare că ceva era ignorat, ceva mic și subtil și ascuns printre moleculele tăcerii. Jack deschise dulapul și scoase dinăuntru o eșarfă. Își încordă auzul și‑și scoase papionul. Își ascultă propria respirație. Auzi cum degetele lui Christopher mângâiau flautul. Și pe urmă auzi un pleoscăit.
Se întoarse cu fața.
Christopher continua să cânte, iar Loriel începuse să se ridice, o sculptură șlefuită în os. Scapulele ei erau ca niște aripi delicate; craniul, un psalm închinat dansatoarei elegante ce aștepta sub carnea tuturor celor ce pășeau pe pământ. Scheletul avea o strălucire sidefată, ca de opal, și Jack se întrebă în treacăt dacă efectul era dat de acid sau de magia flautului lui Christopher. Din păcate, probabil că nu avea să afle niciodată. Oricât de tolerantă era școala, nu se făceau eforturi pentru a‑i pune ei la dispoziție cadavre bune de examinat.
Încet, cu băgare de seamă, oasele lui Loriel se înălțară, un pic șovăitoare, și ieșiră din cadă. O singură picătură de acid se scurse de pe cotul fetei și căzu pe podea, unde scoase un sâsâit și făcu o gaură în piatră. Cadavrul se opri și se legănă în stânga și în dreapta, cu orbitele goale ațintite asupra lui Christopher.
– Uimitor! exclamă Jack, după care făcu un pas în față. Loriel te poate vedea? E conștientă? Sau e doar magie care animă oasele? Trucul ăsta funcționează pe orice schelet sau numai asupra oamenilor care au avut parte de morți violente? Poți să… Ah, presupun că nu poți să răspunzi atâta timp cât cânți, nu‑i așa?
Christopher clătină din cap și gesticulă cu un cot spre treptele care duceau la vechea ușă folosită pentru aprovizionare. Jack dădu din cap.
– Mă duc s‑o deschid, zise ea.
Cartea Orice inimă e o poartă. Seria Copii în deriva. Vol.1 poate fi achiziționată de la:
Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.
3,8 rating based on 110.990 ratings (all editions)
ISBN-10:
ISBN-13: 9786067935790
Goodreads: 44145462
Author(s):Publisher: Leda Edge
Published: 3//2019
CĂMINUL PENTRU COPII ÎN DERIVĂ AL LUI ELEANOR WEST
NU SE ACCEPTĂ CERERI ȘI VIZITATORI
NU SE OFERĂ INFORMAȚII
Alunecând prin umbrele de sub pat, pășind printr-un șifonier sau rostogolindu-se printr-o vizuină de iepure, copiii au știut dintotdeauna să călătorească în lumi magice.
Dar ce se întâmplă când aceștia se întorc și nu se mai pot adapta la lumea reală, iar familiile nu-i mai acceptă?
Nancy a nimerit odată într-un tărâm magic, dar acum s-a întors. Iar lucrurile pe care le-a trăit pot transforma radical o persoană. Copiii din grija domnișoarei West înțeleg mult prea bine acest lucru. Și cu toții încearcă să găsească o modalitate de a se întoarce în propriile lumi fantastice.
Însă sosirea lui Nancy la cămin marchează o schimbare. Întunericul pândește la fiecare pas, iar când tragedia lovește din plin, depinde de Nancy și de noii ei colegi să rezolve misterul. Cu orice preț.
Fragmentul zilei – 9 septembrie 2019: Orice inimă e o poartă. Seria Copii în deriva. Vol.1 – Seanan McGuire