"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 18 mai 2017: Obeliscul negru – Erich Maria Remarque

Ieșim din casă. Soarele puternic al sfârșitului de aprilie se prăvălește de sus, de parcă cineva ar vărsa pe noi un bazin auriu uriaș, plin cu lumină și vânt. Ne oprim. Grădina pare înconjurată de flăcări verzi, primăvara foșnește ca o harpă în frunzișul proaspăt al plopilor, iar liliacul a dat în floare.

– Inflație! spun eu. Iată și aici una – cea mai sălbatică dintre toate. Se pare că și natura a aflat că nu se mai fac calcule decât cu zeci de mii și milioane. Ia te uită la lalelele astea! Și albul de dincolo, și roșul, și peste tot galbenul! Și ce parfum!

Georg aprobă dând din cap, adulmecă și trage un fum din havană; natura i se pare de două ori mai frumoasă dacă o privește fumând o țigară.

Simțim soarele pe fața noastră și ne uităm la toată splendoarea din jur. Grădina din spatele casei este în același timp scena unde sunt expuse monumentele noastre. Iată-le unul lângă altul, conduse – întocmai ca o companie care îl are în frunte pe locotenentul subțirel – de obeliscul Otto, al cărui post se află imediat lângă ușă. Este piesa pe care l-am sfătuit pe Heinrich să o vândă, cel mai vechi monument funerar al firmei, emblema sa și o monstruozitate de o totală lipsă de gust. În spatele lui stau mai întâi micile pietre ieftine, din gresie și ciment turnat, monumentele funerare ale oamenilor săraci care au dus o viață corectă și cinstită muncind tot timpul, din care cauză n-au agonisit, firește, nimic. Urmează apoi cele ceva mai mari, prevăzute deja și cu un soclu, dar încă ieftine, pentru cei ce vor să se situeze, cel puțin după moarte, pe o treaptă mai sus, din moment ce în timpul vieții nu a fost posibil. Vindem mai multe din acestea decât din cele simple de tot și nu ne dăm seama dacă această ambiție tardivă a urmașilor trebuie considerată emoționantă sau absurdă. Următoarea categorie sunt pietrele funerare din gresie care au incrustate în ele plăci de marmură, sienit cenușiu sau granit suedez negru. Acestea sunt deja prea scumpe pentru cineva care a trăit din munca mâinilor sale. Clienții obișnuiți sunt mici negustori, contramaiștri, meșteșugari cu un atelier propriu și, firește, eternul ghinionist: micul funcționar, care vrea să reprezinte totdeauna mai mult decât este – acest proletar cu guler tare, despre care nimeni nu știe cum de reușește să supraviețuiască în ziua de astăzi, când creșterile de salariu au loc totdeauna prea târziu pentru el.

Toate aceste monumente funerare reprezintă încă ceea ce am putea numi „animalele mici” – de abia după ele urmează blocurile mari din marmură și granit. Mai întâi cele șlefuite și lustruite pe o singură față, și anume pe cea anterioară, în timp ce cele laterale și cea posterioară sunt zgrunțuroase, iar soclul zgrunțuros pe toate părțile. Este categoria cumpărată de clasa de mijloc înstărită: patronul, omul de afaceri, prăvăliașul mai bine situat și, firește, ghinionistul curajos, adică funcționarul superior, care – întocmai ca cel mărunt – trebuie să cheltuiască după moarte mai mult decât a câștigat în timpul vieții, pentru a salva aparențele.

Aristocrația monumentelor funerare este reprezentată de cele din marmură și granit suedez negru, șlefuit și lustruit de jur împrejur. Aici nu mai vedem fețe laterale sau posterioare zgrunțuroase, totul fiind pus la punct perfect, indiferent dacă este vizibil sau nu – până și soclurile, din care există nu numai unul sau două, ci adeseori și un al treilea, oblic, iar sus de tot uneori și o cruce impunătoare din același material, dacă este vorba de o capodoperă în adevăratul înțeles al cuvântului. Firește că o asemenea piesă și-o poate permite în ziua de astăzi cel mult un țăran bogat, un posesor de obiecte de valoare, un speculant sau un afacerist iscusit ce mânuiește polițe pe termen lung, trăind astfel pe socoteala Băncii Naționale, care plătește totul cu bancnote mereu noi, lipsite de acoperire.

Ne uităm amândoi deodată la unica din aceste capodopere, care fusese proprietatea firmei până înainte cu un sfert de oră. Iat-o: neagră și strălucitoare ca lacul unui automobil nou; primăvara o învăluie în miresmele sale, florile liliacului se apleacă spre ea, care tronează acolo ca o doamnă mare, rece, neatinsă și, timp de o oră, încă feciorelnică – apoi numele proprietarului gospodăriei țărănești, și anume Heinrich Fleddersen, îi va fi gravat pe abdomenul îngust, cu caractere latine aurite, care costă opt sute de mărci bucata.

– Adio, Diana mea neagră! spun eu. Adio! și îmi scot pălăria. Poetul nu va putea înțelege niciodată de ce chiar și frumusețea perfectă trebuie să se supună legilor destinului și să aibă parte de o moarte mizerabilă. Adio! Vei deveni o reclamă nerușinată pentru sufletul escrocului Fleddersen, care storcea din văduvele sărmane din oraș ultimele hârtii de zece mii pentru un unt mult prea scump, amestecat cu margarină – să nu mai vorbim de prețurile de speculă cerute pentru șnițele de vițel, cotlete de porc și friptură de vacă! Adio!

– Mi se face foame auzindu-te, declară Georg. Hai să mergem la Walhalla! Sau vrei să-ți cumperi mai întâi cravata?

– Nu; am timp până la închiderea prăvăliilor. Sâmbăta după-amiaza nu se afișează un nou curs al dolarului. Valuta noastră rămâne stabilă de la ora douăsprezece la amiază până luni-dimineață. În fond, oare de ce? Trebuie că este ceva putred în această privință. De ce marca nu cade în timpul weekendului? O împiedică Dumnezeu?

– Fiindcă nu lucrează Bursa. Mai ai și alte întrebări?

– Da. Omul trăiește oare din interior spre exterior sau din exterior spre interior?

– Omul trăiește, punct. La Walhalla au astăzi gulaș. Gulaș cu cartofi, castraveți și salată. Am citit meniul când m-am întors de la bancă.

– Gulaș! Culeg o primulă și mi-o prind în butonieră. Omul trăiește, ai dreptate! Cel ce mai pune și alte întrebări este pierdut. Hai să-l agasăm pe Eduard Knobloch!

Intrăm în sufrageria mare a hotelului Walhalla. Eduard Knobloch, proprietarul, un uriaș gras, cu o perucă brunetă și o redingotă cu pulpane fluturânde, se strâmbă văzându-ne, de parcă ar fi mușcat într-o alice în timp ce mânca mușchi de căprioară.

– Bună ziua, domnule Knobloch, spune Georg. Frumoasă vreme, astăzi! Face poftă de mâncare, nu glumă!

Eduard ridică nervos din umeri:

– Mâncarea prea multă nu este sănătoasă! Nu-i priește ficatului, vezicii biliare, nu face bine la nimic.

– Nu în cazul restaurantului dumneavoastră, domnule Knobloch, ripostează Georg cordial. Meniul dumneavoastră este sănătos.

– Sănătos, da. Dar și ce este prea sănătos poate dăuna. După ultimele cercetări științifice, prea multă carne…

Îl întrerup pe Eduard dându-i o lovitură ușoară în abdomenul moale. El face un salt înapoi, de parcă cineva l-ar fi apucat de boașe.

– Dă-ne pace și resemnează-te, îi spun. Las’ că nu mâncăm atât ca să te ruinăm. Ce mai face poezia?

– Cerșește. N-am timp! În timpuri ca astea!


Cartea Obeliscul negru poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: