Infirmiera, care se numea Amra Ademovic, îi avertizase pe Idris și pe Timur. Îi trăsese deoparte și le spusese: „Dacă lăsați să vi se vadă reacția, fie și foarte puțin, o să se supere, iar eu o să vă dau afară.”
Se află la capătul unui culoar lung, slab luminat, în aripa bărbaților din Spitalul Wazir Akbar Khan. Amra spunea că singura rudă pe care o mai avea fetița – sau singura care o vizita – era unchiul ei, iar, dacă ar fi fost internată în aripa femeilor, acestuia nu i s-ar fi permis să o viziteze. Așa că personalul spitalului o dusese în aripa bărbaților, nu într-o cameră – ar fi fost indecent pentru o fată să împartă camera cu bărbați care nu-i erau rude – ci aici, la capătul coridorului, în țara nimănui, nici a bărbaților, nici a femeilor.
– Am crezut că talibanii au părăsit orașul, spune Timur.
– E o nebunie, nu? zice Amra, apoi chicotește nedumerită.
În săptămâna în care Idris se întorsese la Kabul, își dăduse seama că și străinii care veniseră să ajute sunt la fel de exasperați și enervați ca și el, fiindcă trebuiseră să respecte cutumele locului. E în mare parte și el ofensat de acest drept la bătaie de joc, de această libertate de a se da mare, deși localnicii nu par să bage de seamă sau o iau drept insultă dacă își dau totuși seama, așa că se gândește că probabil nici nu ar trebui.
– Dar pe tine te lasă aici. Intri și ieși, spune Timur.
Amra ridică dintr-o sprânceană.
– Pe mine nu mă pun la socoteală. Nu sunt afgană. Așa că nu sunt o femeie adevărată. Nu știi asta?
Timur, indisciplinat, se forțează să râdă.
– Amra. E polonez?
– Bosniac. Nicio reacție. Este un spital, nu o grădină zoologică. Dă-ți cuvântul.
Timur răspunde:
– Îmi dau cuvântul.
Idris se uită la infirmieră, îngrijorat că s-ar putea simți ofensată de modul în care a fost necăjită, puțin nesăbuit și inutil, dar se pare că Timur a scăpat ușor. Idris nu-l suportă, dar în același timp îl invidiază pe vărul lui pentru această abilitate. L-a crezut mereu mitocan și lipsit de imaginație și de nuanțe. Știe că Timur își înșală soția, dar și statul, pentru că nu-și plătește taxele. În State, Timur deține o agenție imobiliară de tip ipotecar, iar Idris este aproape sigur că este băgat până-n gât în vreo fraudă ipotecară. Însă Timur este din cale-afară de sociabil, greșelile îi sunt mereu estompate de buna lui dispoziție, de amabilitatea lui permanentă și de un aer inocent, înșelător, care îl face să fie îndrăgit de oamenii pe care îi întâlnește. Și aspectul lui fizic plăcut îl avantajează – corpul musculos, ochii verzi, gropițele din obraji atunci când zâmbește. Idris crede că Timur este un om mare care se bucură de privilegiile unui copil.
– Bine, spune Amra. În regulă.
Trage într-o parte cearșaful legat de tavan pe post de draperie și îi lasă să între.
Fata – Roshi, cum o numea Amra, prescurtare a numelui „Roshana” – pare să aibă vreo nouă-zece ani. Stă ridicată pe un pat cu cadrul din oțel, cu spatele la zid, cu genunchii strânși la piept. Idris își pleacă imediat privirea. Își înăbușă un icnet înainte ca acesta să-i scape. Așa cum era de așteptat, Timur pare să nu se poată stăpâni. E decepționat și rostește „O! O! O!” de mai multe ori, în șoaptă. Idris se uită la el și nu este deloc surprins când vede ochii plini de lacrimi ai lui Timur care joacă teatru.
Fata se răsucește și mormăie ceva.
– Ok, s-a terminat, plecăm, declară Amra cu o voce aspră.
Pe treptele sparte de afară, infirmiera scoate un pachet de Marlboro roșu din buzunarul de sus al halatului de un albastru deschis. Timur, ale cărui lacrimi au dispărut la fel de repede cum au apărut, ia o țigară și o aprinde și pe a infirmierei. Lui Idris i se face greață, e zăpăcit. I s-a uscat gura. Se teme că o să vomite și că o să se facă de rușine, că o să-i confirme Amrei părerea pe care o avea despre el, despre ei – exilații bogați, naivi – veniți acasă să se holbeze la măcelul de acum, din care țapii ispășitori au plecat.
Idris se aștepta ca Amra să-i mustre, cel puțin pe Timur, dar ea pare mai degrabă că flirtează decât că-i dojenește. Acesta este efectul pe care Timur îl are asupra femeilor.
– Deci, spune ea, cu cochetărie, ce ne spui despre tine, Timur?
În Statele Unite, Timur e cunoscut drept „Tim”. Și-a schimbat numele după 11 septembrie și pretinde că, de atunci, și-a dublat aproape cifra de afaceri. Pierzând din nume ultimele două litere, i-a spus el lui Idris, a făcut deja mai mult pentru cariera sa decât ar fi făcut o diplomă de absolvire a facultății – în cazul în care ar fi mers la vreuna, ceea ce nu a făcut; Idris este intelectualul familiei Bashiri. Dar de când au ajuns la Kabul, Idris l-a auzit prezentându-se doar cu numele de Timur. Este o duplicitate destul de inofensivă, chiar necesară. Dar enervantă.
– Îmi cer scuze pentru ce s-a întâmplat înăuntru, spune Timur.
– Poate că o să te pedepsesc.
– Ia-o ușor, pisicuțo.
Amra își întoarce privirea spre Idris.
– Deci așa. El e un cowboy. Iar tu, tu ești un tăcut și un sensibil. Ești – cum se spune? – un introvertit.
– E doctor, spune Timur.
– Da? În cazul ăsta, trebuie să fie șocant pentru tine. Spitalul acesta.
– Ce s-a întâmplat cu ea? întreabă Idris. Cu Roshi. Cine i-a făcut asta?
Fața Amrei se întunecă. Când vorbește, o face cu intensitatea determinării materne.
– Mă zbat pentru ea. Mă lupt cu guvernul, cu birocrația din spital, cu neurochirurgii nenorociți. La fiecare pas lupt pentru ea. Și nu mă voi opri. Nu are pe nimeni.
Idris spune:
– Credeam că are un unchi.
– Și el este tot un nenorocit.
Scutură țigara de scrum.
– Deci așa. De ce sunteți aici, băieți?
Timur începe să povestească. Ceea ce spune este mai mult sau mai puțin adevărat. Că sunt veri, că familiile lor au fugit după ce au venit sovieticii, că au petrecut un an în Pakistan înainte să se stabilească în California, la începutul anilor ’80. Că este prima dată când se întorc în ultimii douăzeci de ani. Dar apoi adaugă faptul că s-au întors ca „să se reconecteze”, „să se educe”, „să depună mărturie” cu privire la consecințele tuturor acestor ani de război și de distrugere. Apoi vor să se întoarcă în Statele Unite, spune el, ca să crească gradul de conștientizare și ca să strângă fonduri, ca „să dea ceva înapoi” Afganistanului.
– Vrem să dăm ceva înapoi, a răspuns el, rostind fraza asta obosită atât de serios, încât Idris se simte stânjenit.
Bineînțeles că Timur nu-i împărtășește Amrei adevăratul motiv pentru care s-a întors la Kabul: ca să revendice proprietatea ce le-a aparținut părinților lor, casa în care el și Idris și-au petrecut primii paisprezece ani din viață. Valoarea proprietății este foarte mare mai ales acum, că mii de voluntari din străinătate au venit la Kabul și au nevoie de o locuință. Fuseseră mai devreme în acea zi să vadă casa, în care locuia în prezent un grup de soldați obosiți din Alianța Nordului. La plecare întâlniseră un bărbat de vârstă mijlocie care locuia peste drum, la trei case mai jos, un chirurg plastician din Grecia, Markos Varvaris. Îi invitase la prânz și se oferise să le arate Spitalul Wazir Akbar Khan, unde ONG-ul pentru care lucra avea un birou. I-a invitat și la o petrecere în acea noapte. Aflaseră despre fată când au ajuns la spital – le auziseră pe două doamne în vârstă vorbind despre ea pe scările de la intrare – după care Timur îi trăsese un cot lui Idris și îi spusese: Ar trebui să vedem despre cine e vorba, frate.
Amra pare plictisită de povestea lui Timur. Aruncă țigara și își strânge elasticul care îi ține părul strâns într-un coc.
Deci așa.
– Ne vedem diseară la petrecere, băieți?
Cartea Și munții au ecou poate fi achiziționată de la: