"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 11 aprilie 2017: Jurnalul primei mele morți – Ioana Duda

Mă numesc Valentina, am 32 de ani și mâine o să mă omor. Pe la 9.25.

Pe la șapte mă opresc din băut. O să am grijă să nu mă îmbăt. Am băut atât de mult la viața mea, încât pot bea litri după litri fără să mă îmbăt. Nule amesteci, bei multă apă, la un moment dat te oprești și ei o gură de aer, poluat, indiferent dacă stai la țară sau oraș, poate chiar mănânci ceva. Îmi beau cafeaua, fumez jumate de pachet de țigări, poate chiar citesc vreo două pagini, că-mi place la nebunie să citesc dimineața, când e liniște și ziua nu-i încă zi, doar trâmbițează pe retină.

Apoi ascult Ana, de la Vama Veche, fac un duș rapid, mă îmbrac în cea mai frumoasă rochie, aia albă și plină de flori mari, roșii și galbene, îmi caut vreo 20 de minute cheile de la mașină, că mereu uit unde le-am pus. Cobor, urc în mașină, bag în marșarier, poate chiar lovesc o altă mașină, încercând să ies din parcare (ar fi a treia. Cu noroc), dau drumul la muzică și bagă mare înspre casa părinților mei, care-i la vreo 60 de kilometri de orașul ăsta pe care-l iubesc visceral.

Ce dacă mor? Trebuie să știu încotro merg, altfel risc vreun accident în oraș, că așa-s eu; dacă nu știu clar unde trebuie să ajung, sigur mă pierd pe drum. Și în loc să ajung în oala în care o să îmi pună cenușa, ajung prin vreun spital, mă umflă ăia cu somnifere și anestezice și s-a dus pe pulă moartea mea.

O să zbor în hău prin parapetul de la kilometru’ 48, aproximativ. Sigur mor, pentru că o să am vreo 200 la oră. Cu toată viteza înainte. cum am trăit, așa mor.

Tot drumul până acolo mă voi gândi cât de frumos e acasă, la ai mei. Mai ales acum, vara, când totul e verde. Toți copacii. Și sunt așa de mulți! Și râul curge ca acum mulți ani, când de cu dimineața ne luam prosoapele și plecam la plajă.

Nu existau pe atunci creme și uleiuri de bronzat. Nici nu am fi avut bani pentru ele, de abia strângeam niște lei pentru pachetul mic de Monte Carlo. Ăla de zece țigări. Și stăteam la plajă, povesteam despre băieți, că despre ce altceva poți povesti la 15, 16, 17, 18 ani, decât despre dragoste și îndrăgosteală? În nici un caz despre școală. Eram la birtul de peste drum ori la cafea, ori la bere. Fumam țigări la bucată și împărțeam halbe cu bere. Iar ca să avem bani de toate astea, făceam chetă prin liceu. Și când eram în vacanță nu mai făceam chetă, ci șterpeleam de la ai noștri bani cât să ne cumpărăm țigări. Atât. Că apă ne luam în sticle și o tăiam la plajă. Și săream de pe pod, de la vreo șapte metri înălțime, direct în apă.

Un pic pentru că voiam adrenalină. Un alt pic pentru că voiam ca lumea să se oprească și să se uite la noi. Toți adolescenții au nevoie de atenție. Multă. Eu am avut-o. Cel mai mult în copilărie, când toți prietenii părinților mei mă iubeau până la paroxism și își doreau că într-o zi să aibă un copil ca mine. Așa spuneau: „Când o să am copilul meu, vreau să fie ca Valentina”. Pentru că am fost un copil atât de iubit, încât la patru ani știam să citesc, recitam Dușmancele și El Zorab al lui Coșbuc, poeziile Elenei Farago, pe la cinci ani deja povesteam cu Anuță, vecina de palier, cât de greu e să fii căsătorită și cu copii, soțul mai vine băut acasă, iar tu îl bați cu furtunul de la mașina de spălat. Asta cu furtunul nu am auzit-o niciodată acasă, iar tata nu venise niciodată băut. Machit, uneori, dar cât să fie bucuros. Niciodată deranjant. Cel puțin, nu în copilărie.

Mai apoi… mai apoi am încercat să uit. Aproape că mi-a ieșit. L-am iertat.

Apoi, la școală, învățătoarea s-a îndrăgostit de mine. Și acum i se luminează privirea când ne vedem.

Ca să nu o lungesc prea mult, treaba e că în copilărie am fost nespus de iubită și apoi am crescut și ai mei nu au mai prea avut timp de mine, pentru că mama a început să muncească, iar pentru tata niciodată nu am fost un copil, ci mai degrabă o soră. În sensul că mama mea, soția lui, era și mama lui. Psihologic.

Nu am o familie incestuasă. Ușor dereglată, da.

Dar decentă. Prea decentă pe alocuri.

Și uite așa am ajuns, în adolescență, să sar și eu de pe poduri. Neavând vreo intenție morbidă, ca cea de acum, ci doar aia de a atrage atenția. Absolut normală și pardonabilă în cazul unui adolescentin confuz, frustrat și care vrea să își găsească identitatea. Și nu am reușit nici acum. Nu știu dacă sunt femeie, copil, androgin, scriitoare sau o anonimă. În fine.


Cartea Jurnalul primei mele morți poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: