"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 11 septembrie 2017: Omul din Sankt Petersburg – Ken Follett

Walden oftă din greu. Churchill îl învinsese. Într-un fel, se simțea chiar ușurat, fiindcă așa putea să se remarce și nimeni nu putea să dea vina pe el. „Scrisoare de la rege, bătrâne, s-ar fi justificat el; n-am avut ce face, știi cum e.”

 – Poftește-l pe domnul Churchill înăuntru, îi spuse el lui Pritchard.

Și îi întinse Lydiei scrisoarea. „Liberalii ăștia chiar nu pricep cum funcționează monarhia”, chibzui el, apoi adăugă murmurând:

 – Regele nu-i destul de ferm cu oamenii de teapa asta.

 – Totul devine înfiorător de plictisitor, răspunse Lydia.

De fapt, nu era absolut deloc plictisită, îi trecu prin minte lui Walden, ba dimpotrivă, probabil că totul i se părea foarte interesant; făcuse însă această afirmație pentru că erau exact cuvintele pe care le-ar rosti o contesă engleză și, cum ea nu era englezoaică ci rusoaică, îi plăcea să facă afirmații tipic englezești, tot așa cum o persoană care vorbește în franceză și-ar presăra discursul cu o mulțime de interjecții interogative precum alors? sau heim?

Walden se îndreptă spre fereastră. Mașina lui Churchill continua să mormăie și să fumege în curte. Șoferul stătea lângă ea, cu o mână pe portieră, ca și cum ar fi fost un cal pe care trebuia să-l strunească bine, ca să n-o ia la galop. Câțiva servitori se holbau la el de la o distanță la care puteau fi în siguranță.

Pritchard intră din nou în încăpere și anunță:

 – Domnul Winston Churchill.

Churchill avea patruzeci de ani, exactu cu zece mai puțin decât Walden. Era un bărbat scund și slab, care se îmbrăca într-un fel pe care Walden îl considera puțin cam prea elegant ca să fie pe măsura unui gentleman. Părul i se rărea cu repeziciune; îi mai rămăsese un smoc pe frunte și două șuvițe la tâmple care, în combinație cu nasul cârn și sclipirea sardonică din ochi, nelipsită nicicând, îi dădeau un aer răutăcios. Nu era deloc greu să pricepi de ce caricaturiștii îl înfățișau, de obicei, ca pe un cupidon malefic.

Churchill îi strânse mâna și i se adresă pe un ton vesel:

 – Bună ziua, lord Walden.

Se înclină apoi spre Lydia:

 – Lady Walden, ce mai faceți?

În vremea asta, Walden se întreba în sine: „Oare ce se întâmplă cu omul ăsta, de mă calcă atât de tare pe nervi?”

Lydia îi oferi o ceașcă de ceai și Walden îl pofti să se așeze, neavând deloc intenția să sta la pălăvrăgeală. Ardea de nerăbdare să afle ce era cu toată tevatura asta.

 – În primul rând, începu Churchill, îmi cer scuze, împreună cu regele, pentru că v-am forțat mâna în acest mod.

Walden înclină din cap. N-avea de gând să spună că nu era absolut nicio problemă, așadar, Churchill continuă:

 – Aș putea să adaug că n-aș fi acționat în felul ăsta dacă nu aș fi avut motive dintre cele mai rpesante.

 – Atunci, ar fi cazul să mi le dezvăluiți.

 – Știți ce s-a întâmplat pe piața financiară?

 – Da. Taxa de scont a început să urce.

 – De la unu și trei sferturi până aproape de trei la sută. E o creștere enormă și s-a produs în doar câteva săptămâni.

 – Bănuiesc că intuiți care e motivul.

Churchill înclină din cap.

 – Companiile germane au început să încaseze pe scară mare datoriile, strângând bani gheață și cumpărând aur. Dacă lucrurile mai continuă așa câteva săptămâni, Germania o să pună mâna pe tot ce i se datorează din alte țări, fără să plătească nicio datorie pe care o are, în timp ce rezervele sale de aur o să fie mai mari decât au fost vreodată până acum.

 – Se pregătesc de război.

 – În felul ăsta și în altele. Au strâns din taxe un miliard de mărci, peste și mult deasupra impozitelor normale, pentru a îmbunătăți o armată care e deja cea mai puternică din Europa. Vă amintiți că în 1909, când Lloyd George a mărit impozitele britanice cu cincisprezece milioane de lire sterline, era cât e ce să izbucnească o revoluție. Ei bine, un miliard de mărci reprezintă echivalentul a cincizeci de milioane de lire sterline. E cea mai mare taxare din toată istoria Europei…

 – Da, așa e, îl întrerupse Walden.

Churchill părea să se lanseze pe panta histrionismului, numai că Walden nu avea chef să-l audă ținând discursuri.

 – Noi, conservatorii, suntem îngrijorați de ceva vreme de militarismul german, a continuat Churcill, fără să pară deloc tulburat. Iar acu, în ceasul al unsprezecelea, veniți să-mi spuneți că am avut dreptate. Germania o să atace Franța, aproape sigur. Întrebarea este: o să-i venim în ajutor Franței?

 – Nu, replică surprins Walden. Secretarul pentru Afaceri externe ne-a dat toate asigurările că nu avem nicio obligație față de Franța…

 – Sir Edward este sincer, firește, spuse Churchill. Dar se înșală. Înțelegerea pe care o avem cu Franța este de o asemenea natură, că ne este imposibil să stăm deoparte și să vedem cum este înfrântă de Germania.

Walden era șocat. Liberalii convinseseră pe toată lumea, ba chiar și pe el, că n-aveau să bage Anglia în război; în schimb, unul dintre miniștrii lor de frunte afirma exact contrariul. Duplicitatea politicienilor era revoltătoare, însă Walden uitase de ea, în vreme ce începea să reflecteze la consecințele războiului. Se gândea la tinerii pe care îi cunoștea și care urmau să plece la luptă: grădinarii răbdători din parcul lui, valeții obrăznicuți, băieții de la fermă, cu chipuri înnegrite de soare, studenții turbulenți, tinerii care leneveau prin cluburile de la St. James… Apoi îi veni în minte un alt gând, mult mai înfiorător, și întrebă:

 – Dar putem să învingem?

Churchill abordă o expresie gravă:

 – Nu cred.

 Walden se holbă la el:

 – Dumnezeule mare, ce-au păzit oamenii voștri?

Churchill intră în defensivă:

 – Politica noastră a fost să evităm războiul; și nu poți să faci asta în timp ce te înarmezi până în dinți.

 – Dar nu ați reușit să îl evitați.

 – Încă mai încercăm.

 – Cred însă că veți eșua.

O clipă, Churchill păru că vrea să riposteze, bătăios, dar apoi își înghiți mândria.

 – Da.

 – Prin urmare, ce-o să se întâmple?

 – Dacă Anglia și Franța, împreună, nu pot să înfrângă Germania, atunci mai avem nevoie de încă un aliat, o a treia țară de partea noastră: Rusia. În cazul în care Germania este divizată, nevoită să lupte pe două fronturi, putem să învingem. Firește, armata rusă este incompetentă și coruptă – aproape la fel ca tot ce mișcă în țara aceea -, însă asta nu are nicio importanță, atâta timp cât poate să-i mai taie din avânt Germaniei.


Cartea Omul din Sankt Petersburg poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: