"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 13 octombrie 2017: Balzac și micuța croitoreasă chineză – Dai Sijie

Am hotărât să povestim filmul Fata care vinde flori.

Dintre cele trei filme pe care le văzuserăm pe ternul de baschet din orașul Yong Jing, cel mai popular era melodrama nord-coreeană a „fetei care vinde flori”. Îl povestiserăm țăranilor din satul nostru și, la sfârșit, când rostisem fraza finală, imitând vocea naratorului din film – sentimentală, fatală, ușor tremurătoare: „Proverbul spune că o inimă sinceră poate face piatra să rodească. Nu cumva inima fetei nu era destul de sinceră?” -, efectul fusese la fel de măreț ca la proiecția filmului. Tot auditoriul izbucni în plâns; până și șeful satului, oricât de aprig era, nu-și putu stăpâni lacrimile care-i curgeau din ochiul stâng, însemnat cu trei stropi de sânge.

Deși accesele de friguri continuau, Luo, socotindu-se deja convalescent, porni cu mine spre satul Micuței Croitorese, cu avântul unui adevărat învingător. Pe drum avu însă o nouă criză.

Cu toată dogoarea soarelui, îmi spuse că i se face frig. Iar după ce se așeză lângă focul pe care reușisem să-l încropesc din vreascuri și frunze uscate, simți că i se face și mai frig.

 – Să mergem, zise el ridicându-se. (Îi clănțăneau dinții.)

Am auzit tot drumul, mergând pe potecă, zgomotul unui torent, urlete de maimuță și de alte sălbăticiuni. Treptat, pe Luo începu să-l ia ba cu frig, ba cu călduri. Când l-am văzut cum o ia, clătinându-se, către râpa adâncă pe lângă care mergeam – și din buza căreia, sub pașii lui, se desprindeau bulgări ce se rostogoleau atât de mult în gol, încât abia târziu le auzeam căderea -, l-am oprit și l-am silit să se așeze pe o piatră până când avea să-i treacă febra.

Acasă la Micuța Croitoreasă am aflat cu bucurie că taică-său e din nou în deplasare. Ca și rândul trecut, câinele cel negru veni să ne adulmece, fără să latre.

Luo intră cu fața îmbujorată ca un măr; aiura. Criza de paludism îl zdruncinase atât de rău, încât Micuța Croitoreasă se sperie. A anulat imediat spectacolul de „cinema povestit” și l-a instalat pe Luo în camera ei, în patul apărat de un polog alb. Își strânse părul în vârful capului, într-un coc înalt. Își scoase apoi pantofii roz și, desculță, dădu fuga afară.

 – Vino cu mine, îmi strigă. Știu un leac foarte bun.

Era o plantă obișnuită, care creștea pe malul unui pârâu, nu departe de sat. Semăna cu un arbust înalt de vreo treizeci de centimetri, care-și oglindea florile trandafirii – cu petale ca ale florilor de piersic, dar mai mari – în apa limpede a pârâiașului. Partea vindecătoare a plantei, din care Micuța Croitoreasă începu să culeagă, erau frunzele, ascuțite, despicate, în formă de labă de rață.

 – Cum se numește planta asta? am întrebat-o.

 – „Cioburile castronului”.

Zdrobi frunzele într-o piuliță din piatră albă, până se făcu din ele un fel de pastă verzuie, cu care unse încheietura stângă a lui Luo. Acesta își recăpătă în parte luciditatea. O lăsă să-i panseze și încheietura cu o fâșie lungă de pânză.

Spre seară, respirația i se liniști și putu și el să adoarmă.

 – Crezi în chestiile astea?… mă întrebă șovăind Micuța Croitoreasă.

 – Ce fel de chestii?

 – Din astea, care nu sunt numaidecât naturala.

 – Uneori da, alteori nu.

 – Ce, ți-e frică să nu te denunț?

 – Deloc.

 – Atunci?

 – Cred că nu poți nici să te încrezi total în ele, nici să nu crezi deloc.

Păru mulțumită de poziția mea. Aruncă o privire înspre patul în care dormea Luo și mă întrebă:

  – Ce e tatăl lui Luo, budist?

 – Nu știu. Este însă un mare dentist.

  – Ce-i ăla un dentist?

 – Nu știi ce-i un dentist? Cel care îngrijește dinții.

 – Zău? Vrei să spui că poate scoate viermii ascunși în dinții care dor?

 – Da, i-am răspuns fără să zâmbesc. Am să-ți spun și un secret, dar trebuie să-mi promiți că nu sufli o vorbă nimănui.

 – Promit…

 – Tatăl lui, i-am spus eu coborând vocea, a scos viermii din dinții președintelui Mao.

După o clipă de tăcere respectuoasă, m-a întrebat:

 – Crezi că se va supăra dacă o să chem niște vrăjitoare să-i vegheze fiul la noapte?

Pe la miezul nopții, în jurul lui Luo care se agita în somn, se adunară, venite din trei sate diferite, patru babe îmbrăcate în fuste lungi, negre și albastre, cu flori în păr și brățări de jad la mâini. Așezate în cele patru colțuri ale patului, se uitau la el prin polog. Era greu de spus care era mai zbârcită, cea mai urâtă, care speria cel mai tare duhurile rele.

Una dintre ele, poate cea mai gârbovită, avea un arc și o săgeată.

 – Să știi, îmi spuse ea, că duhul rău al minei, care l-a îmbolnăvit pe prietenul tău, nu va îndrăzni să vină aici noaptea asta. Arcul meu e din Tibet, iar săgeata are vârf de argint. Când îi dau drumul, e ca un fluier zburător, șuieră prin aer și străpunsge pieptul demonilor, oricât de puternici ar fi ei.

Dar vârsta lor înaintată și ora târzie au cam încurcat treburile. Una câte una, au început să caște. Și, în ciuda ceaiului foarte tare cu care le-a servit gazda noastră, le-a biruit somnul. Baba cu arcul adormi și ea; lăsă arcul pe pat, iar pleoapele ofilite și machiate i se închiseră.

 – Trezește-le, îmi zise Micuța Croitoreasă. Povestește-le un film.

 – Ce fel de film?

 – Nu contează. Nu trebuie decât să le ții treze…

Am început atunci reprezentația cea mai stranie din întreaga-mi viață. Lângă patul prietenului meu ațipit, am povestit filmul nord-coreean, pentru o fată frumoasă și patru vrăjitoare bătrâne, la lumina unei lămpi cu gaz, într-un sat înțepenit între munți.


Cartea Balzac și micuța croitoreasă chineză poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: