"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 14 aprilie 2017: Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată – Jon McGregor

Culoarea aceea

Horncastle

Stătea la fereastră și a spus: Copacii capătă iar culoarea aceea frumoasă. Da, am întrebat. Eram în partea din spate a casei, în bucătărie. Spălam vasele. Apa nu era îndeajuns de caldă. A spus: Nu știu cum ai numi culoarea asta. Vorbea despre copacii de peste drum, de dincolo de intersecție. E de mirare că le merge așa de bine în locul ăsta, cu tot traficul. Nu știu ce sunt. Vreo specie de arțar sau platan, poate. Așa se întâmplă în fiecare an, și ea pare mereu surprinsă. Anii ăștia parcă se scurtează de la an la an. Ea a spus: Aș sta toată ziua să-i privesc, chiar aș sta. Îmi țineam mâinile în apă și ascultam cum stă acolo. Îi ascultam respirația. Nu zicea nimic. Doar stătea acolo. Am golit ligheanul și l-am umplut la loc cu apă fierbinte. Camera era rece, iar apa și vasele scoteau aburi. I-am simțit pe față. Ea a spus: Nu sunt chiar roșii, nu asta e culoarea, nu. Am clătit tigaia și mi-am trecut degetele peste ea să văd dacă mai sunt urme de grăsime. Articulațiile au început deja să mă doară. Ea a spus: Asta e o culoare cam ca atunci când stai la soare și închizi ochii. Vocea îi era foarte calmă. Stăteam nemișcat și ascultam. A spus: E greu s-o descrii. Un camion a trecut și a zgâlțâit toată casa, iar ea s-a îndepărtat de fereastră, în felul în care se îndepărtează de obicei. Am întrebat-o de ce e așa de surprinsă. I-am spus că e toamnă și că așa e normal: zilele se scurtează, clorofila din frunze se dezintegrează, iar frunzele capătă o altă culoare. I-am spus că face la fel în fiecare an. A zis: E pur și simplu frumos, ei sunt frumoși, atâta tot, tu nu este nevoie. Am terminat de spălat vasele, am vărsat apa și am clătit ligheanul. Când eram tineri, obișnuia să poarte o fustă foarte roșie. Odată și-a vopsit părul în culoarea aceea ca să se asorteze și unii oameni din oraș au simțit nevoia să comenteze. Roșu aprins, așa îi zicea atunci. Poate că frunzele de acum, a căror culoare încerca să o descrie, erau la fel. M-am șters pe mâini și m-am dus în camera din față, lângă ea. I-am căutat mâna și am luat-o într-a mea. I-am spus: Hai, mai spune-mi o dată.

Iarna, cerul

Upwell

Avea ceva să îi spună. A anunțat-o în ziua următoare, după ce s-a ridicat ceața, iar apele încă musteau pe câmp. Parcă îi venea greu să vorbească. Mâinile îi tremurau. L-a rugat să o aștepte să-și termine treaba, dar el a răspuns că mereu se găsește câte ceva de făcut, câte un motiv ca să aștepte și să nu vorbească. În regulă, a zis ea. Bine. Adu câinii. I-au dat să mănânce ceva de prânz tatălui lui și au luat-o împreună pe cărarea care mergea de-a lungul canalului de drenaj.

Știa ce vrea el să îi spună, dar nu știa ce anume avea să îi spună.

Ce știa despre el când avea șaptesprezece ani: locuia la capătul liniei autobuzului școlar; plănuia să se înscrie la colegiul agricol după ce avea să ia examenele; nu vorbea mult; avea păr frumos; nu avea prietenă.

Ce știa despre el acum: nu vorbea mult; avea o chelie mică pe care refuza să și-o protejeze de soare; nu citea; era un șofer prudent; își tăia unghiile de la picioare singur, în pat; uita să își scoată cizmele când intra în casă; spunea că încă o iubește.

Avea șaptesprezece ani când sărutase prima oară o fată. Fata avea părul negru și lung, ochii căprui și buzele crăpate. Se tolăniseră pe locurile lor din autobuz, sprijiniți unul de altul, iar ea îi luase fața în mâini și își lipise gura de a lui. Părea că știe ce face, îi spusese el mai târziu. Dar se înșelase. Ea se retrăsese tocmai când el începea să înțeleagă ce pierduse până atunci. Fata îi zisese că vrea să îl vadă iar, seara. Dacă nu era ocupat. Să iasă undeva, spusese ea, să facă ceva. El nu întrebase unde să meargă sau ce să facă. Ea coborâse din autobuz fără să mai spună vreun cuvânt și intrase în casă fără să privească înapoi. Urcase în dormitorul ei și urmărise autobuzul care se pierdea încet la orizont. Apoi scrisese despre băiat în jurnalul ei.

După ce ieșise din March, unde locuia fata atunci, autobuzul trecuse prin Wemblington înainte de a întoarce pe drumul B1098 paralel cu drenul Sixteen Foot și oprise lângă Upwell. Făcea drumul acela zilnic, între școala la care învăța pentru examene și casa tatălui său, unde dădea o mână de ajutor la fermă seara. Acolo unde amândoi conduc acum ferma. Drumul care merge de-a lungul drenului Sixteen Foot este drept, înălțat puțin peste nivelul câmpului. Uitându-se pe geam în după-amiaza aceea, spusese el mai târziu, într-o frază pe care ea o notase, se simțise ca și cum ar fi trecut prin cer.

Numele fetei era Joanna. Numele băiatului era George. Se întorsese după ea în seara aceleiași zile.

Vara, cerul este cel mai adesea albastru.

Un albastru atât de luminos și de pur că încât e dureros să te uiți la el îl privești.

Un albastru atât de adânc încât dacă te uiți drept în sus simți nevoia să te agăți de ceva de ți-e frică să nu cazi în cer.


Cartea Așa ceva nu ți s-ar putea întâmpla niciodată poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: