"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 15 martie 2017: Pământul oamenilor liberi – Liliana Lazar

Giuvaierul Sloboziei era, fără îndoială, mănăstirea bizantină care trona în fundul văii. încă de la intrarea în sat, i se putea zări în depărtare turnul imens, a cărui siluetă zveltă domina întreg edificiul. Acesta, asemenea unui donjon medieval, era, în același timp, și clopotniță. Zi și noapte, implacabilul sunet al clopotelor anunța scurgerea orelor cu timbrul lui metalic. Era și unicul zgomot care venea dinspre clădire, amintind clipă de clipă că privirea ei inchizitorială urmărea faptele și gesturile fiecăruia. Pentru a pătrunde, trebuia să mergi de-a lungul zidurilor întărite, unde o rețea de balcoane suspendate le permitea călugărilor să treacă dintr-un capăt în celălalt fără a fi observați din afară, până sub arcadele porții celei mari, construite din scândură groasă. Ca un golem bizar, forma alungită impresiona rarii vizitatori care se aventurau până sub metereze. Mănăstirea Sfântului Duh veghea asupra Sloboziei de mai bine de cinci veacuri, respingând, ca întreaga biată țară a Moldovei, toate asalturile la care fusese supusă în istoria ei zbuciumată. Sanctuarul rezistase atacurilor turcilor musulmani, le ținuse piept cu mândrie catolicilor polonezi și suportase îndelung ofensele din partea comuniștilor atei. Biserica mănăstirii, de un alb ca al opalului, strălucea în mijlocul chiliilor. Cu acoperișul în formă de corabie răsturnată, lăsa impresia stranie că plutește pe deasupra pământului. Umbrele fugare ale călugărilor apăreau și dispăreau aproape imediat în spatele capelei. Înfofoliți în sutanele negre și largi, cu capetele acoperite de voaluri lungi care le ascundeau o parte din chip, aceștia te duceau cu gândul la fantomele tăcute cărora le place să umble fără țintă printre ruine fără vârstă. Nimeni nu le știa cu certitudine numărul. De altfel, circulau tot soiul de zvonuri despre comunitatea mănăstirească. Se zicea că nu arareori mai dispărea pe furiș câte un tânăr care lăsase grea vreo fată din sat. Dacă refuza să o ia de nevastă, era obligat să intre la mănăstire și să îmbrace haina de călugăr. Nu puțini erau sătenii care se apropiau de lăcaș cu spaimă. Mulți dintre ei erau gata să facă ocoluri lungi mai degrabă decât să îi treacă pe sub ziduri. Deseori, experiența sfințeniei mai degrabă sperie decât atrage.

Prin mijlocul așezării curgea un râu numit Izvorul Sfânt. Mai toate casele fuseseră ridicate de-a lungul lui. La Slobozia, distincția nord-sud nu avea niciun sens. Fiecare om își localiza locuința în raport cu Izvorul Sfânt: cei mai de aproape, de prin viroagele săpate de afluenți, spuneau că locuiau „în vale”. Ceilalți, care își aveau casele mai sus, erau „din deal”. Mai mult decât oricare alt element al realului, distincția vale-deal clădea imaginarul țărănesc. Așadar, satul era format din cei din vale și din cei de la deal. Tudor și Ana Luca stăteau la deal. Luca muncise într-o mină din Valea Jiului, din sudul României până în 1955, când explozia unei acumulări de gaze îi smulsese un picior. Așa că se retrăsese la Slobozia cu ai lui. De zece ani trăia în casa pitită în pădure, din pensia amărâtă de infirm. Cei din familia Luca nu prea aveau legături cu restul satului. La drept vorbind, fuseseră întotdeauna considerați venetici. Toată lumea știa că bătrânul miner, pur și simplu, își teroriza familia, însă victima preferată a batjocurii era fiul lui, Victor. Și cea mai mică greșeală îi dădea ocazia să îl bată. Deseori nevasta, Ana, se băga între ei primind ea loviturile destinate copilului. Numai mica Eugenia părea să scape furiei bărbatului aceluia violent. Ca să-și mai omoare timpul, Tudor Luca se ducea la vale, în sat, și se îmbăta în singurul birt din Slobozia. Trebuie spus că nu se împăcase niciodată cu handicapul și refuza să admită că era infirm. După câteva pahare băute la tejghea, începeau certurile și chiar bătăile. Fiindcă Tudor Luca păstrase din anii trăiți prin străfundurile minelor de cărbuni o putere ieșită din comun. Cu tot piciorul de lemn, putea sălta de la pământ cu o singură mână un om, pe care apoi îl trântea de pământ de-i rupea oasele. Temut și detestat de toți țăranii, ajunsese, până la urmă, oaia neagră a satului. Miliția îl arestase după mai multe scandaluri, dar îi dăduse drumul de fiecare dată. în România comunistă, foștii mineri se bucurau de mare considerație. Pentru regimul care ridica în slăvi proletariatul, erau un fel de elită muncitorească și, în consecință, nimeni nu îndrăznea să se lege de ei. Deși toată lumea știa că își snopește familia în bătăi, nimeni nu spunea nimic.

 


Cartea Pământul oamenilor liberi poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: