"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 16 februarie 2017: Siria. De ce s-a înșelat Occidentul – Frederic Pichon

„Odată cu intrarea conflictului sirian în cel de‑al patrulea an, nu numai că regimul este neschimbat, dar se pare că occidentalii, în special Statele Unite, s‑au resemnat cu gândul că puterea siriană nu se va schimba.

În Siria au fost făcute trei greșeli:

– subestimarea capacității de redresare a armatei și a regimului;

– credința că ar fi putut avea loc o intervenție internațională în pofida Rusiei;

– credința că emoția ar fi de ajuns pentru a coaliza opinia publică a țării.

Franța le‑a comis pe toate.

Siria este o anomalie în Orientul Apropiat arab, iar valul contestării care s‑a extins începând cu anul 2011 nu face excepție de la acest fenomen. În Siria nu a funcționat ceea se cheamă revoluție (al-thawra) sau revoltă (intifada). Au fost ignorate numeroase motive, iar aceasta s‑a întâmplat în ciuda faptului că exista o îndelungată tradiție marcată de orientaliști de calitate și de generații de diplomați, excelenți cunoscători ai regiunii.

S‑ar părea că, din 2007, diplomația franceză a fost preocupată să numească în funcții membri ai unor organizații umanitare sau businessmeni aparținând acestei generații, lipsită de complexe, a noilor funcționari ai statului. Ambasadori cu foarte multă experiență, specialiști în limba și civilizația arabe, experți în uzanțele foarte old school (tradiționaliste) au fost dați la o parte. Șochează faptul că un ambasador în Siria trebuie să explice, înainte să preia  funcția, diferența dintre alauiții din Siria și dinastia alauită din Maroc. Anumiți fini cunoscători ai Siriei, care își întindeau antenele de ani buni între Beirut și muntele Qasioun, n‑au vrut să vadă ceea ce se întâmpla. Ei au continuat, aruncând un ochi rapid și superficial asupra Siriei, să nu vadă decât sloganuri corespunzând categoriilor noastre occidentale, relatând o poveste acceptabilă pentru conștiința noastră preocupată mai degrabă de universalismul democratic decât de realitate. În noiembrie 2012, un blogger important, vorbind la un post de radio public, nu a făcut decât să evite subiectul, prefăcându‑se că nu știe nimic, când a fost chestionat în privința prezenței din ce în ce mai importante a jihadiștilor în rândurile opoziției. Anumite guvernări știu că creeze fidelități pe care este dureros să le respingi. Nimeni nu a reușit să convingă Quai d’Orsay  să‑i susțină mai degrabă pe opozanții tolerați de regim, garanții unei legitimități ireproșabile și având experiența pușcăriilor siriene și a represiunii. Totuși, îi cunoșteam foarte bine. Franța, asemenea Uniunii Europene, era în contact cu acești opozanți, care aveau să constituie, mai târziu, Comitetul de Coordonare Națională pentru Schimbarea Democratică. Puteam uita că erau categoric ostili unei intervenții occidentale și că această atitudine contrazicea calculele liderilor francezi, posesori ai unei culturi atlantiste mai pronunțate decât în trecut?

Or, contestarea a fost preluată de cei mai răi extremiști, urmând o agendă dictată masiv de puterile din Golf. Este inutil să explicăm radicalizarea conflictului ca fiind urmarea doar a regimului sirian. Desigur că acesta, mult mai în largul său în situația de a lupta decât în cea de a negocia, s‑a adaptat noilor condiții ale militarizării conflictului. Occidentul a mizat pe o cădere rapidă a lui Bashar al‑Assad, iar pentru acest unic obiectiv nu a ezitat să externalizeze conflictul în câteva țări din Golf, în frunte cu Arabia Saudită și Qatarul. Diplomația franceză a ales de la început extremele, iar această opțiune s‑a dovedit catastrofală pentru sirieni, dar și pentru grupurile de oponenți susținute de Franța.

Într‑o atare situație, chestiunea se prezenta într‑adevăr foarte rău. Totuși, aceasta este configurația cu care diplomația franceză aborda, în primăvara lui 2011, criza siriană.

Nu este cazul să invocăm aici vreun determinism: la urma urmei, lucrurile ar fi putut să ia o altă întorsătură. Bashar al‑Assad ar fi putut fi demis chiar de apropiații săi, pentru a se proteja și pentru a salva ceea ce încă mai putea fi salvat. Președintele însuși ar fi putut fi victima atentatului care a distrus o parte din nucleul dur al puterii în 18 iulie 2012. Istoria, adică ceea ce libertatea oamenilor edifică în timp, nu este prizoniera determinărilor culturale, geografice sau politice. Dar trebuie să constatăm că nimic din ceea ce fusese preconizat nu s‑a realizat. Iar cei care au mers împotriva curentului au fost puțini. Adeseori, ei au primit eticheta infamantă de „pro‑Assad”.

Franța dispunea în Siria de atuuri diplomatice care nu erau de neglijat, de o bună cunoaștere a problematicii regionale și de o veche tradiție a rezolvării conflictelor, la care trebuie să adăugăm o reputație a bunei măsuri și capacitatea de a dialoga cu toți. Toate acestea s‑au risipit. Cu prilejul crizei siriene, Franța a oferit spectacolul improvizației, al lipsei de măsură, al unei diplomații de cowboy, în așa măsură încât ne putem întreba dacă nu cumva neo‑conservatorismul de la Institutul Hudson nu a produs emuli pe malurile Senei.”

Cartea Siria. De ce s-a înșelat Occidentul poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: