"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 17 octombrie 2017: Omar cel orb – Daniela Zeca

Luaseră autobuzul de la Piața Dakar, plănuind c-au s-ajungă în două ore. Dar șoferul nu se grăbea. Se oprea să ia oameni care se urcau cu mănunchiuri de sabzeb încolțit și cu coșuri gătite pentru prânzul afară.

N-aveau rude în Kerman, doar prieteni la templu, în bazarul Vakil și în clanul sufit al Nematollahilor, în ai căror deviși credeau.

Mama lui prețuia sărbătorile tuturor și de-aceea o zi în care șiiții risipeau ghinionul era sfântă și pentru ea. De aceea pusese la cale un drum doar al ei cu băiatul, socotind că au să stea doar o noapte în Kerman și apoi au să plece mai departe, spre nord.

„E o călătorie a comorii”, îi spusese zâmbind, însă el credea asta o Dorugb-e Sisdab, așa că râsese și se hârjonise tot drumul cu băieții și fetele celorlalți. Drogb-e Sisdab e o păcăleală a blândeții, o minciună de spus numai celor apropiați, o dată pe an, la sfârșit de Nowruz.

Se zicea: „Am să te iau în Kerman, unde văru-meu a dezgropat o comoară”. Mai că ai fi putut să o crezi, gândind că și alții dezgropaseră bani de pe vreme ahmenizilor, podoabe și vase.

Lui Omar îi plăcuseră placatul de-acasă, prunele și porția de dolme kadu, pe care o primise în dar, ochii maică-sii strălucind. Minciuna și vorbele despre comoară, muțenia locului încălzit de o arșiță ca în Yazd.

Oamenii serbau peste tot și se preumblau dintr-un loc într-altul. Pentru un copil de zartosbti, firi atât de tăcute și de umbroase, veselia din jur era o însorire în inimă.

În fața bammanm-ului Ebrahim, maică-se se opri pentru un pumn de curmale, pe care i le cumpără ca desert. Numai palmierii din Bam făceau astfel de poame care, în amiaza deșertului, păreau ciucuri de ambră, găteli pentru vânt. Era la amiază și în Yazd s-ar fi stat în în răcoarea întunecată de după storuri. Mamă-sa și femeile ajunseseră sub arcadele ceainăriei „Ghahve Sonnati”, iar acolo Omar găsi locul cel mai parfumat de pe lume: era un salon pictat, fostă baie a guvernatorului, în care atunci, pahare și cești zornăiau cu un clinchet de fructe cu coajă, care se loveau între ele.

Maică-sa îi trecuse degetele prin păr și îl întrebase: „Ție nu ți-e sete, copile?”

De uimire, de bucurie, uitase și deodată își simțise gâtul ca pârjolit. Înghițise în sec și se sufocase o secundă în aroma de afin și de bob de Assam, tulburate cu un strop de migdală. Scorțișoară și miezul aprins de hibiscus făceau alt amalgam, dar el nu le știa chiar pe toate. Maică-sa și cumnatele ceruseră roibos îndulcit cu vanilie și asprit cu o urmă de sâmbure de cireașă. Era în paradisul mirosurilor peste care trecea gânguritul femeilor, ca o briză. Omar simțea asta drept muzică. Atunci, în Kerman, auzise cântatul unor voci care nu există decât între suflete pornite în aceeași călătorie.

După ceai, sosiră bărbatul și femeia lui farhavită să îi ducă la Turnul Magilor.

 – Ce-i acolo, mamă?

 – Un templu…

Nu era nici un templu, nici un turn, arăta ca un dom de piatra, pierdut între stâncile munților Bashagard. Fusese, pe rând, depozit de arme și ghețărie, cămară pentru provizii și far. Pe atunci, doar mobed-ul și familia lui aveau drept la o cheie, însă nu puteau oficia. Dar zartostbt-ul păstra înăuntru, ascuns, un altar cu focul nestins, despre care știau doar câțiva.

 – Nu te temi să faci asta? îl întrebase și maică-sa, după cum îl întrebau toți.

Preotul se îndârjise să tacă. Dacă legea islamică nu voia un altar al zartosbt-urilor între acele ziduri, el, în schimb, nu putea să lase o casă a lui Zarathustra pe întuneric.

Focul se afla sub pământ, în ascunzători de sub o pardoseală, iar mobed-ul Baroun îl veghease din tinerețe. Când veneau în control de la Teheran, le spunea aceeași povestE:

 – Doar nu ați bătut pân-aici mia de kilometri, ca să vă mănânce liliecii!

Mergea întotdeauna: nu voiau să moară spurcați de împunsătura unei credințe netrebnice. De aceea, la Teheran se vorbea despre Gonbad-e Gabri ca despre o hrubă cu șoareci. Dincolo de ea, spre sud-est, se afla Cimitirul Martirilor, cocoțat pe un vârf precum o căciulă pe un creștet plesuv. Morții întru Islam contau mai mult decât templul octogonal, cu trei caturi și cupolă turtită – o cutie a blestemelor pentru mulți.

 – Nu-l dărâmă, că le e frică, le spusese Bauron, încruntând din sprâncene ca un ului deasupra prăzii… Că de-aici au plecat, duși de stea, magii alchimiști ai Clarvăzătorului…

Luminau încăperile cu lanterna și copilul simți, prinse în beznă, mii de duhuri ale celor plecați. Nu păreau arhangheli ai binelui, ci închipuiri osândite ale unor tăinuitori.


Cartea Omar cel orb poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: