"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 17 septembrie 2017: Demonii vântului – Daniela Zeca

Undeva, pe un geam, sub arcadele de viță sălbatică, anunțau programul sezonului, ceea ce era neobișnuit. Se lucra în diminețile de vacanță și seara, după apus, între nouă și unsprezece, când Saiyed nu putea să-și închipuie cine ar mai dori să danseze în vârful degetelor.

Repetau probabil în sala de jos, unde cele două ferestre ale unei vechi farmacii fuseseră înlocuite cu un perete de sticlă, suficient de opac, încât balerinelor să le intre lumina fără să se teamă că dau un spectacol pentru negustorii de suk ori pentru încărcătorii de marfă de la depozite.

Se trezi că stă amuzat pe treptele de ardezie de sub bolți, privind la perechile de sandale și de papuci abandonate afară. Judecând după mărimea încălțărilor, erau numai fetițe între patru și zece ani, însoțite de mame sau de bunici. Ar mai fi putut fi și câteva bone filipineze, singurele care purtau espadrile, care se vedeau dimineața precum pintenii a zeci de ponei ce mărșăluiau pe trotuar.

Saiyed își scoase blocnotesul. Începu un desen în cărbune, asemănător zgârieturilor de patine pe ghețușurile de la Emirates Mall. Își închipuia balerine, înainte de a le fi văzut. Doar o clipă și-o aminti pe Joanna, dar o altă voce e fată îi vorbi din spatele umărului, fără să fi auzit-o venind:

 – Domnule, nu puteți rămâne aici…

Probabil că îl văzuse lucrând, fiindcă se mai îmblânzise puțin:

 – Dacă n-ați fi turist, v-aș ruga să îmi vindeți desenul când ar fi gata. Pentru sala noastră de repetiții…

„E o chestie că mă crede turist”, se gândi Saiyed, mai ales că ea îi părea nou-venită: nu vorbea engleza-Dubai, pe care o recunoșteau toți localnicii, nici nu învățase să înfrunte căldura, fiindcă transpira prin toți porii și asta îi făcea o figură umedă și extenuată.

 – Ar putea să nu fie prea bine că ați vrut să dansați înainte de a vă obișnui cu temperatura.

 – Sunteți pictor, nu medic, și vă rog să plecați, îi răspunse cu o politețe înăsprită.

Ca dansa era clar după zvâcnetul gambelor în colanți, fiindcă restul corpului îi înota în lărgimile unei rochii împodobite cu buzunare și glugă.

 – Nu sunt nici pictor și nici turist, îi răspunse zâmbind și strângându-și pleoapele, ca și cum lumina l-ar fi fulgerat rapid în față, iar desenul o să vi-l dau peste câteva zile. De cine să-ntreb? mai adăugă înălțându-și glasul, pentru că se ridicase să plece.

 – De Alessia, zise fata și îi arătă cu un deget numele de sus, de pe copertină, dar pe care el îl văzuse și îl învățase deja.

Alessia. I se potrivea numele mai mult decât rochiile-balcon care îi atârnau pe colanți, în sala de repetiții. Când ieșea în oraș, afișa o neglijență studiată, de femeie de lume, care lui Saiyed îi plăcea, căci așa și le proiectase în cap pe europencele care aveau clasă.

Dar Alessia era cea mai tânără dintre femeile cu care se întâlnea, n-avusese timp să devină sofisticată. Venise de la Florența cu ceva bani, pe care îi investise în școală, plus în alte afaceri de care nu vorbea niciodată.

Îi plăceau mașinile și pantofii și plătea o vilă destul de scumpă în apropiere de Jumeirah Beach Park, într-o zonă cu iarbă și palmieri. Își lăsa mașina lângă Mercato, într-un garaj, și mergea acasă desculță, cu tălpile pe nisip, ca să-i treacă încordarea din glezne după ce stătea dimineața cu picioarele strânse în ghilotina pantofilor de balet.

Nu era o animatoare, ci o balerină adevărată, răsfățată pe multe scene din Europa, până la accidentul de la genunchi. Suferise o operație de menisc, după care se retrăsese în plină glorie. Acum repeta cu copilele arăboaicelor înstărite și nu părea să regrete pentru nimic. Până să o cunoască, Saiyed nu văzuse niciodată vreo fetișcană cu pielea albă să se înțeleagă atât de bine cu nevestele de emiri, de bancheri ori de miliardari din construcții.

Până să o urmărească în sală, îndoindu-se ca mănușa unui jongler, își făcea tot felul de gânduri: era proaspătă, la fel ca amantele saudiților, dar deșteaptă și iute ca întreținutele educate ale afaceriștilor coreeni care invadaseră golful.

N-o credea că se trezește la șapte, ca să-și pregătească elevele imediat după prima cafea, când birourile de la Dubai World nici nu se umpluseră.

Pentru ea, se trezea și el cu noaptea în cap, să o vadă înainte de opt, pe terasele de la Lime Tree, unde nu erau decât ei și chelnerii. Păreau clipe când nu știa ce ar fi putut să îi spună, dar nu trebuia foarte mult: era plaja în fața mării – o tipsie cu aur și praf. Era vântul abia simțit care mișca rufele.

Erau norii – versante de calcar pierdute în cer, săgetate de pescărușii care se înălțau pe neașteptate. Alessiei îi oxidau ochii, înăsprindu-se ca argintul vechi în lumina de dimineață.

Îi atingea umărul ori de câte ori se gândea să o întoarcă spre el cu obrajii și cu zâmbetul ei de fetiță timidă.

Diamante de un carat îi sclipeau în lobii urechilor, aducându-i aminte lui Saiyed de puterea pietrelor.

Alessia Conti, după mamă – Tarcini, italiancă celibatară, prea sigură pe un viitor oriental. Pe o viață prosperă în noul Babel. Venise în Abu Dhabi de doi ani și se mutase apoi în Dubai pentru școala fetițelor și pentru explozia de lumini care inunda golful de îndată ce cădea seara. Nicăieri nu vedeai atâta risipă de lumini ca aici: de o parte și de alta a velei de la Burj Al Arab, în palmieri, în jurul pubelelor, pe autostradă, în bistrourile care nu se mai închideau. Între ramele de oțel ale turnurilor care se înălțau ca aluatul. În parcări subterane și în benzinării aruncate între benzile de șosea dintre emirate.


Cartea Demonii vântului poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: