"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei -19 februarie 2017: O scenă din viața unui pictor călător – Cesar Aira

„Echilibrul era firav, aidoma procedeului artistic pe care îl practicau. Rugendas deplângea din nou faptul că nu văzuse indieni în acțiune. Poate că ar fi trebuit să mai adaste câteva zile… Simțea o vagă și inexplicabilă nostalgie cu gândul la ceea ce n-avusese loc, la învățămintele pe care le-ar fi tras. Asta însemna că indienii erau parte a procedeului? Repetarea atacurilor furtunoase și neașteptate ale indienilor era istorie concentrată.

Artistul își tot amâna treburile, până ce a descoperit într-o zi că avea mai multe motive decât credea s-o facă. O observație întâmplătoare, făcută lângă vatră, a determinat-o pe bătrâna călăuză să-l lămurească: nu, nu erau în mult lăudata pampa argentiniană, ci într-un loc care semăna mult cu ea, într-adevăr. Adevărata pampă începea după ce treceai de San Luis. Omul credea că vorba pe care o folosise a fost greșit înțeleasă. Cam așa ceva trebuia să fie, a presupus neamțul, dar era implicată și pampa în sine, cum altfel… L-a chestionat delicat, explorându-i resursele lingvistice. Oare „pampa” era mai netedă decât șesurile pe care le traversau? Nu credea, fiindcă nimic nu putea fi mai neted ca o orizontală. Cu toate acestea…, l-a asigurat bătrânul, cu un zâmbet satisfăcut, atât de ciudat la acele ființe austere. Mai târziu, pictorul a comentat îndelung momentul acesta împreună cu Krause, fumându-și trabucurile sub cerul înstelat. La urma urmelor, n-aveau motive serioase să se îndoiască. Dacă pampa exista (și acest fapt era prea puțin un motiv real de îndoială), trebuie că se aflau ceva mai departe. La trei săptămâni după ce absorbiseră o vastă câmpie fără reliefuri, să descopere că netezimea putea fi ceva și mai radical suna ca o sfidare adusă fanteziei. După cum pricepuseră din disprețuitoarele fraze ale localnicului, el găsea că acea porțiune era destul de „muntoasă”. Lor le păruse o masă bine netezită, un lac domol, un cearceaf de țărână bine întins. Făcând un mic efort mental, acum că erau în gardă, vedeau, totuși, că putea să nu fie așa. Ciudat și interesant! E inutil de adăugat că sosirea la San Luis, pe care expertul o considera iminentă, era obiectul nerăbdării. În cursul ambelor zile ce au urmat acelei revelații, au continuat să mărșăluiască. Ca și cum urmăreau o prestidigitație, în fața ochilor li se arătau munți peste tot; erau micile lanțuri Monigote și Agua Hediona. În a treia zi, au pătruns pe șesuri ce sunau a pustiu. Meleagul funest le-a atras atenția nemților și, spre surpriza lor, și celor doi gauchos. Bătrânul și tânărul șușoteau, iar primul a descălecat de câteva ori, ca să pipăie glodul. Observau lipsa ierburilor, chiar și a generațiilor spontane, nici măcar ciulinii n-aveau frunze: păreau niște corali. Se vedea că meleagul căzuse pradă unei secete despre care nu se știa cât putea dura. Pământul se dezagrega la iuțeală, deși nu părea să se fi format încă straturi de praf. N-au putut să se asigure, fiindcă nu se mai simțea nici o pală de vânt. În mortala încremenire a văzduhului, auzeau pașii cailor, propriile vorbe și chiar propria respirație, cu ecouri amenințătoare. Din timp în timp, îl vedeau pe bătrânul ce-i călăuzea ascultând mut, atent și speriat. I-a molipsit și pe ei și au început să asculte. N-auzeau decât presimțirea vagă a unui zumzet care trebuie să fi fost în mințile lor. Dar călăuza bănuia ceva; au preferat să nu întrebe nimic, vag înspăimântați.

Au mers o zi și jumătate prin pustietatea înfiorătoare. Nu erau păsări în văzduh, nici cobai, nici nandues, nici iepuri de câmp, nici furnici în țărână. Scoarța cheală a planetei părea ambră uscată. În sfârșit, ajungând pe malul unui râu, din care s-au aprovizionat cu apă, călăuzei i s-au confirmat presupunerile și le-a dezlegat enigma. Seceta era tot mai mare pe colinele din jurul râului: nu numai că lipsea până și cea mai mică urmă de plante în viață, dar copacii fără număr, în mare lor majoritate, sălcii și răchite, nu mai aveau nici o frunza, ca și cum iarna venită pe neașteptate i-ar fi depilat în glumă. Impresionantul spectacol se pierdea în zare: schelete livide, care nici măcar nu tremurau. Și nu că frunzele ar fi căzut, dar pământul era siliciu pur.

Lăcuste. Pe-acolo trecuse plaga biblică. Asta era cheia enigmei, pe care călăuza le-a dezlegat-o până la urmă. Întârziase să le-o mărturisească din respect pentru adevăr. Le recunoscuse semnele numai din auzite, căci nu le văzuse nicicând cu ochii lui. I se povestise și cum se vedea pata în acțiune, dar despre ea prefera să nu vorbească, fiindcă nu-ți venea să crezi; deși, ținând seama de rezultate, nimic nu era excesiv. Făcând aluzie la văicărelile prietenului său, despre cum ratase întâlnirea cu indienii, Krause l-a întrebat dacă nu-i părea rău că și de astă dată ajunsese prea târziu. Își imagina scena. O poiană verde, brusc învăluită într-un nor zumzăito, și o clipă mai târziu nimic. Se putea picta, oare, așa ceva? Nici vorbă. Poate doar făcând pictură cinetică.”

Cartea O scenă din viața unui pictor călător poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: