"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 2 aprilie 2017: Un dar de la motanul Bob – James Bowen

Pentru început, invitația din carton auriu, în relief, pentru mine și „încă unul” se afla încă în buzunarul jachetei mele de piele, unde aveam de gând s-o păstrez drept memento. De asemenea, cu câteva minute înainte, când toată lumea se strânsese în încăpere, amfitrioana petrecerii, directorul companiei, le mulțumise public mai multor autori care înfruntaseră vremea rece ca să fie prezenți. Printre numele pe care le menționase fusese și al meu. Bine, al meu împreună cu „încă unul” meu din ziua aceea, ca să fiu mai exact.

– Și suntem cu adevărat încântați să-l vedem pe James Bowen, însoțit, desigur, de partenerul său nelipsit, Bob, spusese ea, printre aplauzele puternice.

Toate capetele din încăpere au părut să se întoarcă. Dacă m-ar fi privit cu toții pe mine, aș fi fost copleșit de timiditate, dar, din fericire, n-o făceau. Așa cum mi se întâmpla deseori zilele acelea, toți ochii s-au concentrat, de fapt, într-un punct aflat undeva deasupra umărului meu, la motanul frumos și roșcat care stătea cocoțat acolo, privind drept înainte cu un aer de stăpân, ca un căpitan de galion. El era atracția principală. Ca de obicei.

Nu era deloc exagerat să spun că Bob îmi salvase viața. Când îl întâlnisem, cu șase ani în urmă, nu avea stăpân și zăcea, rănit, pe holul blocului meu din nordul Londrei. Apariția lui a însemnat un moment de cotitură în viața mea zbuciumată. La vremea aceea încercam să-mi revin din dependența de heroină și mă chinuiam să termin un program de tratament cu metadonă. Aveam 28 de ani și-mi petrecusem cea mai mare parte a vieții dormind sub cerul liber sau în adăposturi pentru oamenii străzi. Eram pierdut. Grija pe care i-am purtat-o lui Bob mi-a dat elanul și imboldul de care aveam nevoie ca să-mi schimb viața. Am făcut asta, la început, cântând pe stradă și vânzând revista oamenilor fără adăpost, The Big Issue, dar și renunțând treptat la droguri. Bob era de departe cel mai inteligent și ingenios motan pe care-l cunoscusem. Timpul pe care l-am petrecut împreună pe străzile Londrei a fost plin de întâmplări și, în același timp, purificator. Cu fiecare zi care trecea, el părea să-mi ofere un sens, un scop în viață, companie și, ei bine, un motiv să zâmbesc.

Influența lui a fost atât de mare, încât mi s-a cerut să scriu o carte despre aventurile prin care am trecut împreună. Când a fost publicată, în martie 2012, nu mă așteptasem să se vândă mai mult de vreo sută de exemplare, asta dacă aveam noroc. În schimb, spre imensa mea uimire, devenise bestseller nu numai în Marea Britanie, ci peste tot în lume. Se vânduseră mai mult de un milion de exemplare numai în Marea Britanie. De atunci, am scris încă o carte despre viața mea cu Bob pe străzile Londrei și o carte ilustrată pentru copii, în care-mi imaginam viața lui Bob înainte să ne întâlnim. Chiar succesul acesteia ne câștigase lui Bob și mie invitația la acea petrecere.

După ce s-au încheiat discursurile, petrecerea s-a pornit cu adevărat. Ospătarii s-au purtat minunat cu Bob și mi-au dat vreo două castroane ca să-i pun niște mâncare și lapte special pentru pisici, pe care le adusesem cu mine. Bob avea întotdeauna lipici la oameni și nici azi lucrurile nu stăteau altfel. Petrecăreții veneau neîncetat la noi, vrând să facă o poză cu Bob și să-l salute. Mă felicitau pentru succesul avut și mă întrebau ce planuri am. Pentru prima dată în viață, chiar aveam așa ceva și eram bucuros să le împărtășesc cu ei. Eram mai ales mândru de munca pe care o făceam acum, pentru oamenii fără adăpost și organizații caritabile pentru animale. Simțeam că-i răsplătesc pe cei care-mi oferiseră sprijin atunci când chiar avusesem nevoie. Când lumea mă întreba cum am de gând să-mi petrec Crăciunul, le povesteam cum eu și Bob, împreună cu prietena mea cea mai bună, Belle, ne propuseserăm să mergem la un spectacol frumos în West End, apoi să mâncăm de câteva ori la restaurante elegante.

– Cu siguranță e ceva cu totul diferit de Crăciunurile de acum câțiva ani, mi-a spus o doamnă.

Am zâmbit și am aprobat din cap:

– Doar puțin.

La un moment dat, se formase o adevărată coadă de oameni care-și așteptau rândul să-l cunoască pe Bob. Oricât aș fi încercat, nu reușeam deloc să mă obișnuiesc cu atâta atenție, chiar dacă devenea un lucru banal. Cu câteva zile înainte, de exemplu, îmi petrecusem o zi la un hotel din Londra, unde făcusem un film pentru televiziunea japoneză. În Japonia, am aflat după aceea, se făcea un film în toată regula despre povestea mea împreună cu Bob, iar filmarea făcea parte din acel program televizat. Nu prea reușeam să pricep cum vine asta.

Cu câteva luni înainte, apăruserăm la ITV ca să primim un premiu, în fața a milioane de telespectatori, în cadrul primei difuzări a Premiilor Naționale pentru Animale. În multe feluri, viața mea semăna cu un vis. Făceam aproape zi de zi lucruri care nu mi-aș fi putut închipui că sunt posibile. Simțeam tot timpul nevoia să mi se confirme că totul e real.

Până la urmă, cea mai mare „ciupitură” de la petrecerea de Crăciun am primit-o chiar la sfârșit. Eram acolo de vreo două ore când petrecerea a început să se destrame. Bob părea, oricum, obosit, așa că eram gata de plecare. Mă așezasem în genunchi ca să-i prind lui Bob lesa pe care o purta când stăteam împreună pe străzi, când mi-am dat seama că cineva stătea în spatele meu.

– Chiar țineam să vin. Crezi că l-ar deranja dacă l-aș saluta repede? a întrebat o voce de femeie.

– Doar o clipă, vă rog, îi aranjez hamul, am spus, întorcându-mă și privind în sus.

Am recunoscut imediat chipul. Era autoarea de cărți pentru copii Jacqueline Wilson, o comoară națională în Marea Britanie și autoare a zeci de cărți clasice pentru copii. Nu prea mi se întâmplă mie să rămân mut, dar atunci mi-a pierit glasul. Eram de-a dreptul buimăcit. Cred că am îngăimat ceva despre cât de mult o admir, ceea ce era adevărat, și despre faptul că Belle e o mare admiratoare a personajului ei cel mai cunoscut, Tracy Beaker, ceea ce era foarte adevărat.

– V-am urmărit povestea și cred că voi doi ați realizat ceva cu adevărat minunat, a spus ea.

Am mai sporovăit puțin în timp ce plecam împreună de la petrecere, până în holul clădirii. A fost ceva cu adevărat emoționant pentru mine. Mă simțisem ca un intrus, ca un uzurpator, dar ea mă făcuse să mă simt la locul meu în acea lume.

Ca de obicei, Bob purta una dintre eșarfele primite în dar de la mulții lui admiratori. Când am ieșit la aerul mohorât de după-amiază, i-am aranjat-o ca să-l protejeze de frig.

– A fost frumos, nu-i așa, prietene? am spus, simțindu-mă binedispus că petrecerea decursese atât de bine.

Așa cum mi se întâmplase de atâtea ori în trecut, străzile Londrei m-au readus cu picioarele pe pământ.

Cerul se întuneca și un vânt tăios bătea dinspre Trafalgar Square, unde se vedea bradul de Crăciun tradițional, uriaș și cu luminile deja aprinse pentru seară.

– Hai, Bob, să luăm un taxi, am spus, îndreptându-mă către piață.

Și lucrul acesta mă făcea să mă ciupesc singur. Ideea de-a urca într-un taxi fusese ceva de neconceput cu nu prea mult timp în urmă. Uneori abia aveam bani de un bilet de autobuz. Nici acum nu mergeam prea des cu taxiul. Mă simțeam mereu vinovat să cheltuiesc bani, chiar și atunci când, ca acum, era un lucru justificat. Fusese o zi plină, Bob era obosit și înfrigurat și trebuia să ne întâlnim cu Belle lângă Oxford Circus.

Strada era plină de oameni ieșiți la cumpărături sau care se îndreptau către casă, așa că era greu să găsești un taxi cu lumina galbenă aprinsă. Tocmai ce nu reușisem să opresc al enșpelea taxi, când am observat, la colțul străzii, bine cunoscuta tunică roșie a unui vânzător al ziarului The Big Issue.

 

 


Cartea Un dar de la motanul Bob poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: