"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 20 iunie 2017: Cabaret Biarritz – Jose C. Vales

Noi, ziariștii, groparii și viermii suntem singurii care profităm de pe urma morții. Iar în acea perioadă, orice mort îmi pica bine, cum să zic. Dar măcar de asta sunt sigur: noi, ziariștii, știm multe despre morți. Nu toți morții sunt egali, deși poeții îi dau înainte cu egalitatea oamenilor în fața morții și alte prostii. Blablablablabla… Nu e totuna un mort obișnuit, să zicem, care a pierit de pneumonie sau de gripă spaniolă, cu unul căruia i s-a luat gâtul cu o custură; la fel cum nu e același lucru unul care moare pe drumurile din Auvergne cu unul care moare într-un palat din Paris. Pentru noi, morții prețuiesc cât prețuiau și în timpul vieții: un rege ne aduce (groparului și mie) mai mulți bani decât un cerșetor. Și dacă e până acolo, bogații le dau mai multă hrană viermilor; adică nu se compară un om de vază, rotofei și plin de bani, cu un nenorocit de fomist. Povestea asta, spusă la nesfârșit, cum că moartea îi face egali pe oameni e un basm pentru suflete pioase. Un mort ilustru, ce să zic, ca Goethe sau Napoleon ori Mozart, sau apostolul Santiago, de pildă, continuă să aducă beneficii ziarelor, editurilor, librăriilor, revistelor, iar orașele unde sunt îngropați câștigă, firește, sume frumușele de pe urma turiștilor și a celor care le vizitează mormântul, ca niște pelerini devotați ce sunt. Și totuși, oamenii vorbesc despre morți ca despre fleacuri… Cred că sunt țărână și nimic mai mult; întrebați-i pe tipografii din Paris dacă Victor Hugo e mai mult decât un pumn de cenușă. Pe de altă parte, e important și felul în care moare: pentru că mortul poate fi un cerșetor sau o prostituată, dar dacă moare în patul lui nu-i pasă decât proprietarului care a rămas fără cei zece franci de la chiria săptămânală. Alta e povestea dacă mortul are pântecele sfârtecat și nu se cunoaște identitatea asasinului… atunci lucrurile sunt mai interesante. Și cu cât sunt mai interesante, cu atât se vând mai bine. Iar mai multe vânzări înseamnă mai multă fericire. De asta morții îmi picau la fix.

Însă bănuiesc că nu vă interesează prea tare teoria mea despre morți. Mai am una. Vreți să o ascultați? Sunt absolut convins că morții duhnesc cu atât mai tare cu cât au dus o viață infamă. De ce credeți că sfinții miros a flori când mor? Chestia asta apare în toate cărțile, n-aveți decât să citiți, dacă nu mă credeți. În multe schituri și mănăstiri, când din cine știe ce pricină a trebuit să se deschidă mormintele sfinților de sex masculin, s-au simțit adieri de parfum de trandafiri și iasomie; și se zice că groparii au leșinat uneori datorită sfințeniei emanate de acele miresme. Chiar aveam pe undeva pe aici o carte care vorbea cu exactitate despre toate astea… Nu vă interesează? În fine, dacă nu vă interesează…

Și atunci ce vă interesează? A, da… asta. Deja. Hâm…

Pot să vă spun că pe vremea aceea eram șef de secție la ziarul La Petite Gironde și cum vindeam ziarul nu numai în Bordeaux, ci și în toată partea de sud, până la Marsilia, mă ocupam cu știrile cele mai interesante din Gironde, Landes, Gers și alte departamente. Aveam librării, chioșcuri și francize în aproape toate marile orașe din sud: să știți că, în acea perioadă, La Petite Gironde era un ziar de primă clasă. Ca toate ziarele din epocă, și noi alocam mult spațiu noilor tendințe politice din Italia și Germania, foametei din Rusia și la mai știu eu ce, însă oamenii erau mai interesați de aventuri și de expediții, cum a fost cea a englezului care a vrut să urce pe Everest sau peripețiile din Egipt… Da, pe atunci avea mare trecere tot ce ținea de Egipt. Dar, în sfârșit, un ziar regional, cum era ziarul nostru, avea obligația de a se dedica și micilor povești din localitățile noastre. Oamenii din provincie sunt interesați de cine a mai murit. Nu e ca la Paris, unde nu contează dacă a murit unul sau altul. În provincie contează. Morții, vreau să zic.

Un caz aparte era Biarritz, bineînțeles. Pe timpul verii, Biarritz era centrul lumii. Domnul Forestier, care era directorul adjunct al ziarului și avea ulcer, părea mereu agitat și supărat pe tot ce mișca în Biarritz. Trebuia să aflăm dacă sosise vreo somitate la Hôtel du Palais sau la Hôtel d’Angleterre, dacă a fost văzută vreo preafericită spanioloaică la biserica Sainte Eugénie, dacă vreun conte polonez s-a ruinat la cazinoul Bellevue sau dacă vreo nerușinată nobilă pariziană și-a arătat ceva mai mult decât pulpele la Grande Plage. În fiecare zi, după ce îi prezentam știrile și noutățile din Tarn sau din Aveyron, domnul Forestier mă întreba: „Ceva nou în Biarritz?”

Fie că era, fie că nu era ceva nou în Biarritz, arareori puteam anunța noi primii, deoarece, chiar dacă se instala la Hôtel du Palais un viconte rus sau un sir scoțian, ori o contessa italiană, numele lor erau atât de lungi și atât de complicate, încât linotipistul mereu se enerva, țipa și dădea din picioare și refuza să compună toate acele cimilituri pline de t-uri, s-uri, w-uri, r-uri și z-uri. Ura cu precădere limba germană și susținea că austro-ungarii și prusacii pierduseră Marele Război pentru că le fusese imposibil să se înțeleagă în drăcovenia aceea de limbă.

 

 


Cartea Cabaret Biarritz poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: