"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 23 iunie 2017: Lizoanca – Doina Rusti

Stăteau toți patru și priveau de pe acoperișul depozitului de materiale de construcții, care era cel mai înalt obiectiv din zonă. Alergaseră cu sufletul la gură și se cățăraseră în cel mai bun loc, de unde se vedea totul ca-n palmă.

Lizoanca stătea într-o margine, cu obrazul aproape lipit de umărul Nuței. Dincolo de aceasta trona Goarna, pe care o auzea dând claxoane din când în când cu glasul ei amplu, care ajungea până-n capul satului, chiar și când vorbea normal. Goarna, pe care de fapt o chema Cornica, era de-o vârstă cu Titoașcă, dar părea mai mare decât el. Înaltă și cu niște palme cât paletele de bătut covoare, impunea respect oricui, nu numai lui Titoașcă, iar Lizoanca se uita la ea ca la Armata Salvării; căci Goarna era ființa care-o scosese din curtea casei și-i arătase drumul. Pentru ea și-ar fi dat și viața.

În urmă cu trei ani, Lizoanca era deznădăjduită și fără nicio speranță. Intrase-ntr-a treia fără să rămână repetentă, într-o viteză care-i rupea visurile. Mergea dimineața la școală și stătea în banca ei, care era prima de lângă ușă. Îi plăcea să-și țină o mână în buzunarul puloverașului alb și să frece cu buricele degetelor creasta tivului pitit acolo ca un gărduleț întărit cu fir tare. Preduică trecea din când în când pe lângă ea și-i făcea semn cu sprânceana să-și scoată mâna din buzunar, iar ei îi venea foarte greu să-l asculte, totuși nu se revolta, nu protesta, nu zicea nimic, chiar zâmbea uneori, în timp ce-și urnea cu greu mâna aninată încă vreo câteva secunde de buza buzunărelului alb. La școală era ca-n pauză. Stătea în bancă și mai mormăia când era cazul, mâzgălea marginea caietului și scria apăsat, cu litere inegale, câte ceva din ce spunea Preduică. Venea până în dreptul ei și-o-ndemna, aplecându-se:

– Scrie și tu, Eliza, haide, toată lumea să scrie de la capăt de rând, cu literă mare!

În fine, diminețile de la școală erau ca niște recreații în viața ei zbuciumată, care începea abia după ce ajungea acasă. N-apuca niciodată să se dezmeticească, pentru că, de cum intra pe ușă, tatăl ei o și lua în primire. Mai ales el, deși nici maică-sa nu era mai brează. Amândoi urlau ca demenții: Du-te să iei o sticlă de țuică de la Greblă! Hai, fă, mișcă-te-n pizda mă-tii! Or, Lizoancei nu doar că nu-i plăcea s-o trimită undeva ori s-o pună să facă ceva, ci era și mai rău: i se urca sângele în creștetul capului și-i venea să-i taie bucățele mărunte pe amândoi părinții ei. Nu pentru lucruri mari. Era suficient să bombăne și să-i arunce o privire scurtă tatălui ei, că lui îi și sărea țandăra. Se ridica la iuțeală de pe pat ori de pe scaun și – jart-jart! – îi și rădea două labe, una după alta, încât se ducea ca bezmetica până-n perete, până-n ușă și, cu cât se lovea mai tare, cu atât îi venea mai abitir să-l omoare pe nemernicul ăla, față de care nu mai avea de multă vreme niciun sentiment filial. O bătea și când nu făcea nimic. Dacă o vedea cu nasul în cartea de aritmetică ori stând pe prispă cu mâna-n falcă, lua imediat foc:

– Scoală, fă, de-aici, nu mai sta, futu-ți morții mă-tii, că-ți stă norocul!

Cam în momentele de genul ăsta, când nu era încă vorba despre bătaie, venea și maică-sa, care o enerva și mai mult, cu glasul ei miorlăit, de parcă i-ar fi vrut binele:

– Scoală, mă, mamă, n-auzi ce-ți spune tata, scoală și du-te-n grădină să vezi ce face porcul ăla și bagă rațele în coteț!

Vocea ei prefăcută, gata să se alieze cu el, o enerva și mai tare, ca și cum ea ar fi fost de partea lui, deși o bătea și pe ea tot așa, din senin, și-o dădea cu capul de toți pereții, încât o auzea lumea urlând tocmai din valea râului ori chiar de la Dudu. Şi așa, bătută, se ridica de lângă prag, își lua repede în picioare terfelogii pierduți în timpul încleștării și se miorlăia din nou, ca și când nu s-ar fi-ntâmplat nimic:

– Hai, măi, mamă, du-te să-i aduci lu’ tata o farfurie de ciorbă!

După una dintre bătăile obișnuite, apăruse Goarna. O știa din vedere și-i era și cam frică de ea, mai ales de palmele ei mari și roșii, pe care și le vântura pe măsură ce da drumul unei voci făcute să pătrundă și-n gaură de șarpe.


Cartea Lizoanca poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: