"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 25 septembrie 2017: Cel mai iubit dintre pământeni – Marin Preda

Tocmai în perioada aceea începea să crească în mine trufia de care am pomenit. Mama a început să-mi devină străină și în același timp glasul meu spart și orgolios de adolescent care îl disprețuia pe Platon a început să se audă tare în casă. „Și tu ce crezi, mamă, am spus odată pe neașteptate, că după moarte o să ajungi în rai?” Ea rămase o clipă nemișcată cînd mă auzi prima dată pronunțând în fața ei asemenea cuvinte, tata se uită și el la mine, dar cu altă privire, amestecată, ar fi trebuit să-mi dea una peste bot, dar se abținu. Totuși spuse nehotărât: „Nu ți-e ru­șine, măgarule, să vorbești așa cu maică-ta?” „Sigur, am spus, vechea istorie, nu ți-e rușine, măgarule! Întâi că măgarul e un animal simpatic, trimiterea noastră în reg­nul animalier nu știu de ce i-ar jigni pe unii. Chiar dacă mi-ai spune porcule! nu m-ar deranja. Nu-l gâdilăm noi pe burtă toată ziua și îl mângâiem? Rămâne cuvântul ru­șine. De ce mi-ar fi rușine?” „Cum de ce, mi-a răspuns tata, te-a făcut, te-a șters la cur, astea sînt vorbe la un băiat bine crescut?” „Ei na! am exclamat batjocoritor, simțindu-i slăbiciunea, parcă aici e vorba de bună creș­tere…” „Dar despre ce e vorba?” „E vorba despre religie.” „Și ce-ai tu cu religia?” „Am! Religia slăbește forța vi­tală a oamenilor.”

Atât am spus atunci și m-am ridicat de la masă amețit, ca și cînd aș fi băut o sticlă cu vin. Nu-mi dădeam seama cum se copsese în mintea mea ideea că religia slăbește forța vitală a oamenilor, de la ce pornise, fiindcă preotul nostru care slujea în biserica din cartier era un om foarte vital, bea și mânca zdravăn și o istovise pe coana preo­teasă făcând-o să nască o puzderie de copii. Poate părin­tele își făcuse din slujirea lui Dumnezeu doar o meserie? Adică n-ar avea credință? Ce vroisem să spun? Și pe urmă știam că religia nu slăbise nicidecum forța vitală a oamenilor. Cruciadele, inchiziția, războaiele religioase în general arătau dimpotrivă o imensă forță vitală. Puterea papilor, excomunicările lor, care puteau speria și distruge un rege care venea să se umilească zadarnic la Canossa, nu însemnau nicidecum slăbiciune fiindcă se sprijineau pe credința oamenilor. Papii n-aveau armate puternice, deși s-a întîmplat să și aibă, dar puterea lor era în altă parte… Era adevărat, se întâmpla ca unii prinți sau regi să prindă câte-un papă mai slab și să-l lovească peste obraz cu mănușa de fier, sau să-l silească să părăsească Vaticanul și să-și mute reședința la Avignon. Oricum, să dai ordin să fie ars pe rug un om, zis eretic, cine ai mai avea astăzi curajul s-o facă? Poate vrusesem să spun că creștinismul a degenerat și cu el și forța vitală a celor care mai credeau în Dumnezeu? Nu, gândul meu era obscur, numai starea de spirit mi-era mai clară: prinsesem aver­siune față de mama și nici pentru tata nu mai aveam res­pectul din copilărie.

Credincioșii însă nu resimt primul șoc cînd li se da o lovitură. Mama nu se supără pe mine. Dar aversiunea mea era abia la început. Într-o seară, cînd mă închina ca de obicei înainte de a adormi, îi dădui una peste mâna cu care făcea crucea. Gestul violent n-o descumpăni și nici nu mă spuse tatei. Continuă să se închine singură, se lăsă în ge­nunchi în fața icoanei din odaie, sub care ardea veșnic o candelă cu untdelemn, și rămase astfel cu capul plecat spre pământ vreme îndelungată. „Da, i-am șoptit, roagă-te pentru mine, că o să-mi vie mie credința de o să pot muta munții din loc. Mai bine te-ai ruga pentru tine, fiindcă cine nu știe ce e păcatul nu înseamnă că e un sfânt, ci un neputincios, nu-l săvârșește fiindcă nu e în stare, nu fiindcă are credință puternică… Apoi întru târziu: Sfântul apostol Pavel întâi i-a căsăpit pe creștini și pe urmă a trecut în fruntea lor și a început să le trimită plicticoasele lui epistole către corinteni și efeseni. Era ceva de capul lui, și-a dat seama că turma umană pornise irezistibil într-o direcție și că risca să nu mai poată gusta și el din puterea pe care cezarii începuseră să n-o mai aibă asu­pra oamenilor.”

Nu mi-a răspuns decât după câteva luni, cu o tristețe posomorâtă, dar cu toate puterile adunate în ea și reduse la esența credinței, și nu la idei despre credință. „Dacă o să mă duc în rai sau în iad, eu nu știu, un singur lucru știu, pe care tu nu-l înțelegi acuma, zăpăcit cum ești de învățătură, că Isus a îndurat calvarul pentru păcatele noastre.” Eram numai noi doi acasă și mă prinsese bine, uitasem de câtva timp s-o mai chinuiesc, citeam ceva fru­mos, Les miserables, tocmai îl terminasem în acele zile și simțeam nevoia să recitesc începutul, care mi se păruse cam plicticos, sărisem, dar pe parcursul lecturii îmi dădu­sem seama că era cheia de boltă a acestei epopei și eram la scena în care simpaticul Myriel, un juste, se descurcă formidabil cînd poliția îi aduce acasă pe Jean Valjean, ocnașul pe care cu o seară înainte îl pusese la masa lui; vrusese să-l omoare în timpul nopții și în cele din urmă doar îl jefuise și fugise dimineața cu argintăria în traistă. Cum, exclamă acest om drept, dar nu le-a furat, eu i le-am dăruit și încă ceva, iată, a uitat să ia și sfeșnicele, și zicând acestea s-a întors din prag, a revenit cu prețioasele obiecte de rugăciune și i le-a vârât în desagă. Zâmbeam. Îmbătrânind, gândeam, unii oameni se agață de lucruri, dar alții se desprind. Myriel, pesemne, făcea parte din această a doua categorie. Dar era posibilă și interpretarea pozitivă, asta era frumos, alte fapte ale lui îndreptățeau tocmai această capacitate a prelatului de a fi inspirat, dotat cu o intuiție adâncă a abisurilor umane. El trăia în lumină, pe care o și răspândea. Credința era ceva secundar. Mama, văzându-mă zâmbind, se învârtea pe lângă mine și, prins de un elan, dar răzând, i-am povestit scena și i-am tradus și pa­sajul de șoc. „Și tu de ce râzi?” m-a întrebat. „Așa, i-am răspuns, e scris frumos. Omul ăsta avea să-l salveze în acest fel pe ocnaș, nu numai de lanțurile în care urmau să-l pună oamenii pentru tot restul vieții, ci și de cele în care firea, instinctele lui bestiale îi înlănțuiseră sufletul.” „Așa a făcut și Isus”, mi-a răspuns ea și după o tăcere și-a continuat gândul ei că nu știe dacă o să ajungă în rai sau în iad, dar știe cu certitudine că Nazarineanul s-a lăsat răstignit pentru păcatele noastre.

 


Cartea Cel mai iubit dintre pământeni poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: