Stepan Arkadici se simţea sincer faţă de el însuşi. Nu se putea înşela singur, cautând să se convingă că se caia într-adevăr de fapta lui. Nu se putea căi de faptul că el, bărbat de treizeci şi patru de ani, frumos şi afemeiat, nu era îndrăgostit de soţia sa, mai tânără decât dânsul numai cu un an, mamă a cinci copii, fără să mai pună la socoteală pe cei doi care muriseră. Regretă numai un lucru: că nu se ştiuse ascunde mai bine de ea. îşi dădea însă seama de gravitatea situaţiei sale. îi era milă de soţie, copii şi de el însuşi. Ar fi ştiut, poate, să-şi ascundă mai bine păcatele faţă de nevastă-sa, dacă ar fi fost în stare să prevadă că ştirea asta ova zgudui atât de puternic ; dar nu se gândise niciodată serios la aşa ceva. Avusese oarecum impresia că soţia îl bănuia încă mai demult de necredinţă, dar trecea cu vederea acest lucru. îşi închipuise chiar că ea, femeie sleită de puteri, îmbătrânită, urâțită, simplă – care nu avea nici o altă calitate deosebită decît aceea de a fi o mamă bună – trebuia, dintr-un sentiment de dreptate, să fie îngăduitoare. Se dovedise însă că lucrurile stăteau cu totul altfel.
„Vai, ce grozăvie! Vai, vai, ce grozăvie! repeta Stepan Arkadici, fără să poată născoci ceva mai mult. Şi ce frumos fusese totul până acum! Ce bine trăiam! Dolly era mulţumită, fericită chiar cu copiii săi. N-o stingheream deloc. O lăsam să se îngrijească în voia ei de copii şi de gospodărie. Ceea ce nu-i frumos, desigur, este faptul că femeia aceasta a fost guvernantă la noi. Nu-i frumos deloc. E chiar josnic, vulgar – să faci curte unei guvernante din casa ta. Dar ce guvernantă! (îşi aduse pe dată aminte de ochii negri, drăcoşi ai domnişoarei Roland şi de zâmbetul ei.) Cât timp a fost însă în casă la noi, nu mi-am îngăduit nimic. Iar pe deasupra, nici nu mă mai… Parcă-i un blestem! Vai, vai, vai! Dar ce-i de făcut, ce-i de făcut?”
N-avea alt răspuns afară de acela pe care viaţa îl dă îndeobşte problemelor celor mai complicate şi insolubile : să te iei cu treburile zilei, adică să uiţi. Nu mai putea căuta uitare în somn, cel puţin până la noapte. Nu mai era în stare să se întoarcă la muzica pe care o cântau garafele femei. Nu-i mai rămânea decât să caute uitare în visul vieţii.
„Vom vedea!” îşi zise Stepan Arkadici şi, ridicându-se, îşi puse halatul cenuşiu cu căptuşeală de mătase azurie. înnodă ciucurii halatului şi, după ce trase adânc aerul în coşul pieptului său lat, se apropie de fereastră, mișcându-și vioi, ca de obicei, picioarele vânjoase, ce-i purtau cu atâta uşurinţă trupul împlinit. Ridică storul şi sună prelung. La chemarea lui veni îndată valetul Matvei – vechi prieten – care-i aduse hainele, ghetele şi o telegramă. După Matvei intră frizerul cu sculele de bărbierit.
– Am hârtii de la birou ? îl întrebă Stepan Arkadici luând telegrama şi așezându-se în faţa oglinzii.
– Sunt pe masă, răspunse Matvei, privindu-şi stăpânul întrebător, cu compătimire ; şi după câteva clipe de aşteptare, adăugă cu un surâs şiret: A fost cineva de la birjar.
Stepan Arkadici nu răspunse nimic. Se uită numai la Matvei, în oglindă. După privirile pe care le schimbară acolo, se vedea cât de bine se înţelegeau amândoi. Privirea lui Stepan Arkadici părea să întrebe : „De ce mi-o mai spui? Ce, tu nu ştii?”
Matvei îşi vârî mâinile în buzunarele hainei, îşi trase îndărăt un picior şi-şi privi stăpânul în tăcere, binevoitor, abia zâmbind.
– I-am spus să vină duminica viitoare. Iar până atunci să nu se mai ostenească degeaba şi nici pe dumneavoastră să nu vă mai supere, rosti el pesemne o frază dinainte pregătită.
Stepan Arkadici înţelese că Matvei vroia să glumească şi să-şi dea importanţă. Desfăcu telegrama, o citi, ghicind cuvintele schimonosite ca de obicei, şi faţa i se însenină.
– Matvei, sora mea, Anna Arkadievna, soseşte mâine, zise el, oprind o clipă mâna lucioasă şi grasă a bărbierului, care alegea o cărare trandafirie între favoriţii săi lungi şi creţi.
– Slavă Domnului, spuse Matvei, arătând prin acest răspuns că înţelege, ca şi stăpânul său, însemnătatea acestei vizite, şi anume că Anna Arkadievna, sora cea mai iubită a lui Stepan Arkadici, ar putea ajuta la împăcarea soţilor.
– Singură, sau cu domnul? întrebă Matvei.
Stepan Arkadici nu putea vorbi, deoarece bărbierul tocmai îi potrivea mustaţa la buza de sus; ridică un deget.
Matvei dădu din cap în oglindă.
– Singură. Să-i pregătesc odăile de sus?
– Spune vestea Dariei Alexandrovna. Dumneaei va hotărî unde.
– Dariei Alexandrovna ? repetă Matvei cu oarecare îndoială.
– Da, spune-i. Uite, ia telegrama şi dă-i-o. Vezi ce-o să zică.
«Vreţi să faceţi o încercare», pricepu Matvei, dar nu rosti decât:
– Prea bine.
Stepan Arkadici, spălat, pieptănat, se pregătea să se îmbrace, când Matvei se întoarse în odaie cu telegrama în mână, călcând uşor cu cizmele-i care scârțâiau. Bărbierul plecase.
– Daria Alexandrovna mi-a poruncit să vă spun că pleacă. «N-are decât să facă ce pofteşte dumnealui», adică dumneavoastră, zise Matvei, cu capul plecat într-o parte, cu mâinile în buzunare; şi, zâmbind numai din ochi, rămase cu privirea aţintită asupra stăpânului.
Cartea Anna Karenina poate fi achiziționată de la: