"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 26 ianuarie 2017: Un joc fără reguli – Lucian Boia

„Întreaga epopee a cunoașterii e o luptă neîncetată pe care o ducem pentru ca aceste reprezentări să corespundă cât mai îndeaproape cu realitatea lucrurilor.

Am reușit, în bună măsură – prin observație și experiment – să apropiem considerabil reprezentările de realități, și e de presupus că, în continuare, le vom aduce și mai aproape. Oricât de imaginar ar fi modul în care „vizualizăm“ structura atomului (parcă prea asemănătoare cu un sistem solar în miniatură), cert este că i-am deslușit corect funcționarea; centralele nucleare ascultă de noi. La fel, putem anticipa fără greș punctul din spațiu unde un corp ceresc se va afla, indiferent când, în viitor.

Ce simplă e fizica – și cât de încâlcită e istoria! Să nu ne facem iluzii: n-o vom stăpâni nici odată. E mult prea complicată, infinit de complicată, și cu întorsături neașteptate. O singură ființă umană prezintă o mai mare complexitate decât întregul univers fizic. Dar omenirea întreagă, în întreaga ei evoluție?

Confuzia rămâne mare în istorie între realitate și reprezentări. Îi cad victime până și profesioniștii. Confuzie ușurată și agravată prin utilizarea aceluiași cuvânt: istorie. Numim cu un singur termen atât istoria adevărată, cât și reprezentarea ei, de fapt multiplele ei reprezentări. Trebuie făcută până la urmă o distincție. Deocamdată, propun soluția cea mai simplă: voi folosi majuscula în cazul istoriei adevărate. Așadar, Istorie versus istorie, Istorie (una singură) versus istorii (nenumărate reconstituiri).

Oricât de bine ar semăna (sau ne-am iluziona noi că seamănă) cele două istorii, trebuie să convenim că n-au cum să fie identice. Pariul istoricilor, firește, este de a le apropia cât mai mult cu putință. Ambiția lui Leopold von Ranke de a reda istoria „așa cum a fost ea cu adevărat“ („wiees eigentlich gewesen“) e însă de o naivitate înduioșătoare, scuzabilă doar prin nemărginitul optimism științific al secolului al XIX-lea. Cum să transpui aidoma, între copertele unei cărți sau chiar în rafturile unei întregi biblioteci, o lume întreagă, o lume vie, cu nesfârșitul ei șir de oameni și de fapte? Mai întâi de toate, e o nepotrivire de dimensiuni!

Desigur, am spus-o de la început: în toate cele, nu doar în istorie, relația noastră cu lumea trece prin filtrul reprezentărilor. Inclusiv propria noastră persoană: existăm, în mod obiectiv, dar suntem percepuți subiectiv și multiplu;identitatea fiecăruia dintre noi se definește printr-o sumă de reprezentări. Istoria nu e defel o excepție; e însă un caz „agravat“, un caz-limită. Mai întâi, prin „nesfârșitul“ ei; totul, până la urmă e, într-un fel sau altul, istorie. Apoi, prin faptul că nu mai există; este pierdută în timp. Nu o putem reconstitui prin investigație directă, ci doar indirect, prin mărturiile pe care ni le-a lăsat și care ele însele nu sunt realități pure, ci tot reprezentări (un document care relatează un fapt nu trebuie confundat cu faptul însuși). Cu alte cuvinte, istoria este o reprezentare prin reprezentări, o reconstituire „de gradul doi“.

Când spunem că istoria înseamnă trecutul, ne referim la Istorie (cu majusculă). Ar fi o confuzie considerabilă să extindem o asemenea definiție și asupra istoriei (istoria-reprezentare). Aceasta din urmă nu e trecutul, ci privirea prezentului asupra trecutului. Mai corect spus, nenumăratele priviri. Există o singură Istorie și un nesfârșit șir de istorii.

Ce se schimbă în cursul acestei translații? Multe, fără doar și poate. Mai întâi, istoricul selectează faptele și le așază cum crede de cuviință, unele în raport cu altele. Potrivit căror criterii? În funcție, se va zice, de importanța lor, de gradul lor de semnificație. Însă aici intervine logica noastră, care nu e neapărat aceeași cu logica Istoriei. Cum putem aprecia gradul de importanță al unui fapt, cu alte cuvinte cum putem ști în ce măsură a jucat un rol demn de luat în seamă în mersul istoriei? Evident, nu știm, doar presupunem. Conexiunile cauzale sunt încă și mai greu de apreciat decât faptele în sine. Istoria fiind ceva ce nu mai există, nu avem cum să o supunem experimentului. Ce-am spune despre un fizician care ar decide asupra raporturilor dintre fenomene strict pe baza speculației intelectuale? Ca istorici, putem avea întru totul dreptate atunci când explicăm un fapt sau altul, n-avem însă posibilitatea să o și dovedim, putem doar să fim suficient de convingători cât să ne facem crezuți.

De altfel, istoriile sunt nenumărate, în funcție de unghiul de privire și de „decupajul“ pe care-l practicăm. Putem privi foarte de sus spectacolul întregii umanități sau foarte de jos destinul unui singur individ sau un fapt oarecare. Împărțim istoria în bucăți, pe tranșe cronologice, domenii, probleme, structuri…, în timp ce Istoria adevărată le cuprinde pe toate de-a valma. Punem în istorie o ordine pe care Istoria nu o are. Ne referim la Antichitate ori la Evul Mediu, ca și când asemenea împărțiri chiar ar exista. La fel, identificăm o istorie economică, politică, socială, culturală… și așa mai departe. Sunt simple sertare, pe care noi le-am confecționat și pe care am lipit etichete. „

Cartea Un joc fără reguli poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: