„După cei 33 de ani, Floarea-Soarelui a plecat de pe câmp. A lipsit o veșnicie, cât o șoaptă. Un desen colorat a chemat-o să anime viața unui copil și să prefacă hârtia în sânge, creioanele colorate, în celule vii, imaginile, în vise. În tot acest timp, Zmeul Albastru a început să se usuce. Nu a știut în care poveste să o caute și fără ea a început să își piardă câte un deget, câte un fir de păr, câte o unghie, până ce sufletul aproape că i s-a uscat de dor. Când două suflete se iubesc, Dumnezeu nu toarnă apă doar unuia. Visele nu țin de sete. Doar că, atunci când două suflete se iubesc, în adâncul pământului, acolo unde își întâlnesc rădăcinile, știu adevărul. Pot să se mintă prin cuvinte, dar nu și prin respirație sau prin privire sau prin gând.”
Ce ne spunem când nu ne vorbim – Chris Simion