"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 30 ianuarie 2017: Habarnam în Orașul Soarelui – Nikolai Nosov

„Cred că unii dintre cititorii mei au făcut de mult cunoștință cu „Aventurile lui Habarnam și ale prietenilor săi”. Era vorba acolo despre o țară din basme în care trăiau prichindei și prichinduțe, adică fetițe și băiețași mărunței de tot sau, cum li s-ar mai putea spune, pitici. Iaca un asemenea piticuț-prichinduț era și Habarnam.

Și trăia el în Orașul Florilor, pe strada Clopoțeilor, împreună cu prietenii lui Știetot, Grăbilă, Pierdetot, meșterii șurubel și Piuliță, muzicantul Guslă, pictorul Tubuleț, doctorul Pilulă și mulți alții. În carte se povestește în ce fel Habarnam și prietenii săi au săvârșit o călătorie cu balonul, cum au ajuns în Orașul Verde și în Orașul Zmeilor, ce au văzut pe acolo și ce au învățat din cele văzute. Odată întorși din călătorie, Știetot și prietenii lui se porniră pe lucru: se apucară să construiască un pod peste râul Castraveților, o conductă de apă din trestie și fântâni arteziene întocmai acelora pe care le văzuseră în Orașul Verde. Piticii izbutiră să facă toate acestea, după ce traseră pe străzile orașului lumină electrică și-și puseră telefon, pentru ca să poată discuta între ei fără să mai iasă din casă; iar șurubel și Piuliță, sub îndrumarea lui Știetot, instalară televizoare, ca fiecare să aibă spectacol de teatru și cinema la el acasă.

Precum ați aflat, în urma călătoriei Habarnam căpătase mai multă minte, se apucase să învețe a citi și a scrie, parcursese în întregime gramatica și mai toată aritmetica, ajunsese să dezlege probleme, ba vru chiar să se apuce de studiul fizicii, căreia îi zicea în glumă fizica-mizica, dar uite că tocmai atunci, nu se știe din ce pricină, se răzgândi să mai învețe. Așa se întâmpla adesea în țara piticilor. Se nimerește cine știe ce pitic care făgăduiește câte-n lună și-n soare, se laudă c-o să facă și-o să dreagă, c-o să urnească chiar munții din loc și-o să-i așeze cu poalele în vârf. Nu-i vorbă, două, trei zile se sili el pe cât îl ținură puterile să mai lucreze câte ceva, dar până la urmă se lăsă iar pe tânjală.Desigur, nimeni nu spune că Habarnam era un leneș fără de leac. Ca să vorbim drept, el se rătăcise, pur și simplu, de pe drumul cel bun.

Fiindcă ajunsese în sfârșit și el să cunoască slovele ca lumea, stătea acum zile întregi aplecat deasupra cărților și le răsfoia de zor, numai că nu citea tot ce-ar fi trebuit, ci numai ce-i plăcea lui mai mult și mai cu seamă basme. Citind într-una la basme, el încetă să mai învețe și, cum s-ar spune, capul i se umplu de visuri.

Tot atunci se întâmplă să se împrietenească și cu o prichinduță, care se numea Bumbița și căreia, nu mai puțin decât lui, îi mergea vestea că-i plac grozav basmele. Furișându-se pe undeva, prin câte un locșor ascuns, Habarnam și Bumbița prindeau să viseze la tot soiul de minuni: la tichia minunată ori la covorul zburător, la ciubotele fermecate ori la farfurioarele de argint și la merele vrăjite, la baghetele magice, la zgripțuroaice și la căpcăuni, la vrăjitorii și vrăjitoarele cele rele și la zânele cele bune.

Uneori își povesteau unul altuia basme, dar cel mai mult le plăcea să se întrebe între ei ce e mai bine să ai: tichia minunată sau covorul zburător, fluierul vrăjit sau ciubotele fermecate.

Și așa de aprins discutau între ei, că uneori ajungeau chiar la bătaie. Odată au discutat două zile în șir, și Habarnam a izbutit să-i dovedească Bumbiței că mai bine decât orice este să ai o baghetă magică, pentru că cine pune stăpânire pe ea poate să capete tot ce dorește. N-are decât s-o învârtească cu degetele și să spună.: „Vreau tichia minunată sau ciubotele fermecate”, și toate astea vor apărea dintr-o dată.

 – Lucrul cel mai de seamă – spuse Habarnam – este că cel care are bagheta magică poate să învețe de toate fără să muncească. Adică nici măcar nu are nevoie să învețe; e de ajuns să învârtească bagheta și să spună: „Vreau să știu, să zicem, aritmetica sau limba franceză” – și deodată se pomenește știind aritmetica și vorbind franțuzește.

După asemenea discuție, Habarnam umbla ca fermecat. Se trezea deseori în mijlocul nopții, se rostogolea prin așternut, bolborosea ceva neînțeles și dădea din mâini. Asta pentru că visa, pesemne, că învârtește bagheta magică. Doctorul Pilulă băgă de seamă că se petrece ceva necurat cu Habarnam și îi ceru să pună capăt spectacolelor lui nocturne, pentru că altfel are să fie nevoit să-l lege de pat cu o frânghie și să-i dea înainte de culcare ricină. Habarnam se cam sperie de ricină și se mai potoli.

Odată, Habarnam se întâlni cu Bumbița pe malul râului.Se așezară amândoi pe unul dintre nenumărații castraveți care crescuseră prin jur.

Deși soarele se afla sus pe cer și încălzea pământul în lege, lui Habarnam și Bumbiței nu le era prea cald, deoarece castravetele pe care ședeau, întocmai ca pe o laviță, era destul de răcoros, iar deasupra lor se întindeau, ca niște umbrele verzi, uriașe, frunzele late ale castravetelui.

Un vântuleț liniștit adia prin iarbă și ridica pe râu unde ușoare, care scânteiau puternic în soare. Mii de raze, răsfrânte de oglinda apei, jucau pe frunzele castraveților, luminându-le de jos în sus cu un soi de lumină tainică.

Din această pricină, ai fi zis că și vântul ce trecea printre frunzele sub care ședeau Habarnam și Bumbița nu era altceva decât zbaterea unor nenumărate aripioare nevăzute – și totul părea atât de ciudat, de neobișnuit…

Dar Habarnam și Bumbița nu găseau nimic ciudat în jurul lor, fiindcă priveliștea le era mult prea cunoscută; și apoi fiecare dintre ei era stăpânit de propriile lui gânduri. Tare mult ar fi dorit Bumbița să vorbească despre basme, dar, nu se știe de ce, Habarnam tăcea cu încăpăținare și fața îi era atât de acră și de amărâtă, încât prichinduța nici nu îndrăznea să-i vorbească.

În cele din urmă nu se mai putu stăpâni și întrebă:

 – Spune, Habarnam, ți s-a înecat astăzi vreo corabie? De ce ești atât de plictisit?

 – Nu mi s-a înecat nici un fel de corabie – răspunse Habarnam dar sunt plictisit pentru că mă plictisesc.

 – Poftim răspuns, râse Bumbița. Ești plictisit fiindcă te plictisești. Încearcă și tu să vorbești puțin mai lămurit.

 – Păi, gândește-te și tu, spuse Habarnam, gesticulând într-una. În orașul nostru, toate sunt așa, nu știu cum să-ți explic, cum n-ar trebui să fie. Nu se întâmplă nici o minune, nu se petrece nici un fel de vrăjitorie.

Cu totul altceva era în vremurile străvechi! Pe atunci se întâlneau la fiecare pas vrăjitori, zgripțuroaice, ba chiar căpcăuni. Nu degeaba se povestește despre ei prin basme.

 – Se înțelege, nu degeaba, încuviință Bumbița. Dar să știi că nu numai în timpurile vechi au existat vrăjitori. Există și astăzi, însă nu oricine poate să-i întâlnească.

 – Dar cine ar putea să-i întâlnească, mă rog? Te pomenești că tu! întrebă Habarnam batjocoritor.

 – Ce vorbești, ce vorbești! spuse Bumbița dând din mâini. Tu doar mă știi cât sunt de fricoasă. Dacă mi s-ar întâmpla să mă întâlnesc cumva în clipa asta cu un vrăjitor, cred că de spaimă n-aș fi în stare să scot nici măcar un cuvânt. Tu însă cred că ai putea să stai de vorbă cu un vrăjitor, pentru că ești foarte curajos.

 – Cred și eu că sunt curajos, întări Habarnam. Numai că nu pricep de ce nu m-am întâlnit până acum cu nici unul.

 – Fiindcă pentru așa ceva nu ajunge numai curajul, spuse Bumbița. Am citit eu cândva într-un basm că trebuie să săvîrșești trei fapte bune la rând. Atunci, în fața ta apare un vrăjitor și îți dă tot ce-i ceri.

 – Chiar și bagheta magică?

 – Chiar și bagheta magică!

 – Ia tă uită – se minună Habarnam – și, după tine, care faptă se socotește bună? Dacă, de exemplu, am să mă scol de dimineață și am să mă spăl cu apă rece și cu săpun înseamnă că fac o faptă bună?

 – Bineînțeles, spuse Bumbița. Dacă are să-i fie cuiva greu și tu ai să-i ajuți, dacă cineva are să fie necăjit și tu ai să-l mângâi, tot fapte bune or să fie. Chiar și atunci cînd ai spune mulțumesc cuiva care te-ar ajuta pe tine ar însemna că te-ai purtat frumos. Pentru că întotdeauna trebuie să fii recunoscător și politicos.

 – Ei și, eu nu găsesc că e greu să faci toate astea, zise Habarnam.

 – Ba e chiar foarte greu – îl contrazise Bumbița – pentru că cele trei fapte bune trebuie săvârșite la rând, iar dacă se nimerește să pice printre ele o singură faptă rea, atunci nu mai iese nimic și ești nevoit să iei totul de la început. Încă un lucru să știi: fapta bună e socotită bună atunci când o faci fără să te gândești că ai să tragi de pe urma ei cine știe ce foloase.

 – Cred și eu, cred și eu, încuviință Habarnam. Ce fel de faptă bună mai e și aia pe care o faci din interes? Astăzi mă mai odihnesc, dar de mâine încep să fac fapte bune, și dacă toate câte mi le-ai spus sînt adevărate, atunci bagheta magică are să fie curând în mâinile noastre.”

Cartea Habarnam în Orașul Soarelui poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: