"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 30 mai 2017: #confuz – Alex Andronic

Ai spune că atunci când locuiești la casă ești privat de zgomotele vecinilor pe care îi apucă hărnicia cu noaptea-n cap. E drept, nu sunt bormașini, nu ciocan de șnițele, dar cineva tunde iarba la ora șapte dimineața. Torben, vecinul, e cel mai bun om de pe planetă, dar e și cel mai enervant, dimineața. Lucrează mereu în schimbul doi, așa că nu e vina omului că-și face treaba – bineînțeles – dimineața, când ajunge acasă. Dar să-și ia în pizda mă-sii un tractor de tuns iarba, silențios.

Am împărțit vestiții dumnezei, și morți, și răniți, pe urmă m-am ridicat și eu din pat, ca un om normal, să-mi fac o cafea. Pișulică pentru răcorire și fix atunci m-a pocnit revelația. Dacă orbesc?

Stăteam ca tembelul și mă uitam fascinat la aburii ce ieșeau din aparatul de cafea, îmi priveam câinele și mi-au dat lacrimile, ca dobitocul. Dacă n-o să mai văd… o să ajung să înnebunesc! Mi-am savurat cafeaua fixând cu privirea orice firicel de praf și pată de murdărie de pe parchet, pe urmă l-am luat pe Kong și am ieșit la plimbare. Am început să-mi număr pașii; în cazul în care aveam să orbesc, măcar să-mi pot plimba potaia fără ajutor. Am zece pași de la ușă până la poartă, cinci pași până la șosea. Aici am închis ochii și am încercat să ascult, să-mi dau seama dacă se apropie vreo mașină sau pot să trec liniștit. Bine, Kong știe deja că trebuie să se asigure și nu trece ca boul prin turmă, dar simțeam nevoia să descopăr dacă am abilitățile astea sau nu, fără să pot vedea. Am ascultat și-am decis să trec. Noroc că potaia nu s-a mișcat din loc, așa că n-am sfârșit călcat de mașină. Doh, sigur mai am de lucrat la partea asta. Am trecut strada, numărând pașii până la intersecție. Erau fix treizeci și șapte plus jumătate. Semaforul e cu ticăit, special gândit pentru persoanele cu probleme de vedere, așa că aici n-am mai închis ochii. Auzeam și fără. Și-am tot numărat pașii până în parc și înapoi acasă. Mi-a dat puțin cu minus, evident, dar asta din cauza faptului că n-am fost niciodată bun la matematică. Am timp să învăț, sigur nu orbesc așa repede. Sper.

Pe stradă, făceam precum un copil care tocmai l-a văzut pe Mickey Mouse. Zâmbeam tâmp la orice, îmi spălam ochii cu lucruri cărora nu le dădusem importanță înainte. Făceau parte din firesc, mă durea în pulă, evident că nu le-am observat înainte. Și totuși, gândul că s-ar putea să nu le mai văd vreodată m-a făcut să le privesc, să realizez că există. În al doișpelea ceas, cum s-ar spune. Ajuns acasă, mi-am sunat părinții. Am vorbit cu mama și i-am spus că vreau să-i văd neapărat în seara asta. N-am stat să le dau detalii și nici nu voiam să devin prea sensibil la telefon. M-am luat apoi cu treburi. Spălat un vas, frecat o mochetă, chestii de casnică. Se făcuse ora treisprezece și nu mâncasem nimic. Am dat gata două felii de pâine cu Nutella și pe urmă m-am holbat la borcan o jumătate de oră. Pfoai, ce dor avea să-mi fie de ea! Gustul contează, dar parcă mă săgeta gândul că nu o să-i mai văd bronzul impecabil. Nu, chiar n-am probleme mentale. E doar o chestie de perspectivă. Kong m-a alergat o tură prin curte, să nu cumva să mă îngraș de la Nutella, după care ne-am tolănit pe canapea și-am apucat să vedem și două episoade din Grey’s Anatomy. Tocmai ce-a murit McDreamy și am plâns exact cum plânge cerul în Londra, pe timp de ploaie, până m-am umflat la ochi. Printre lacrimi fierbinți, am realizat că ceasul arăta 16:30. Era cazul să plec după Paul. Lucrează la mama dracului, în partea cealaltă a orașului, iar la ora aia sigur îmi lua o veșnicie să ajung acolo. Era un trafic infernal. Pe unde mai pui că de acolo trebuia să ne întoarcem înapoi, la cabinet, în partea opusă a orașului.

Let it goooo, let it goooo, can’t hold it back anymooore…

Cât îmi place piesa asta, nebunie. Am făcut un CD doar pentru ea. E ușor stânjenitor când ești la semafor, dai tot ce poți să atingi și cele mai înalte note și realizezi că ceilalți participanți la trafic, inclusiv pietoni, sunt atenți la tine. Abia atunci am observat că circulam cu geamul larg deschis. Ăsta e motivul pentru care n-aș putea să merg niciodată într-o decapotabilă. Spațiile deschise nu-mi permit să mă exteriorizez cum trebuie când vine vorba de karaoke.

Ajuns în fața firmei, am stat ca dobitocul și am belit ochii pe geam, căci Paul întârzia, ca de obicei. Sigur stătea la taclale cu blonda aia, colegă-sa, de nu-i pot pronunța numele nici dacă mă mai nasc de zece ori. E ceva vietnameză, dar arată într-un mare fel. Paul încearcă să o combine încă de pe vremea când l-a părăsit Marlena. E drept că nu i-a ieșit, dar perseverează.

L-am sunat și mi-a închis, tembelu’. Într-o zi o să-i sparg telefonul de cap. Oh, wait, a venit.

 – Ce faci, coițe? Iar la povești cu vietnameza?

– O cheamă Nguyen. Și da.

– Ba pe-a mă-tii. Fii atent, am căutat pe Google despre posibilele boli oculare pe care le-aș putea avea, cică am retinită pigmentară. O să orbesc.

– Ești prost. Hai, marș la cabinet. Apoi mergem la un control psihiatric.

Mi-a cântat tot drumul despre vietnameza aia a lui. Cât de inteligentă e, cât de mega amuzantă e, poate să vorbească cu ea despre orice subiect și nu se plictisește. E un prost, i-am zis. De doi ani se tot pupă-n cur unul pe celălalt și nici acum n-au reușit să se fută. Paul e ca o pipiță, nu face niciodată primul pas. Dacă vrei să-l fuți, trebuie să-l momești precum Tom pe Jerry.

Ajunși în fața cabinetului, m-au luat toate transpirațiile și cred că am avut un atac de panică. Sau a fost un pre-infarct? Nu asta contează. A tras Paul de mine precum boul la căruță, să mă bage înăuntru. I-am zis să mă lase să mă calmez, n-avea rost să mă piș pe mine în cabinet, puteam s-o fac afară. Am profitat de două țigări, pe care le-am fumat la foc automat, cât să mă mai relaxez. Desigur, dacă aveam o sticlă de whiskey la îndemână, situația ar fi fost mult mai simplă. Dar e bine, țigările își fac treaba.

Domnișoara doctor arăta într-un mare fel. Ochi verzi, sâni jucăuși, nici prea mari, nici prea mici, funduleț obraznic și mai rotunjor decât un cerc trasat cu compasul. Sigur merge la sală, nenorocita. Moaaaamă, și părul ăla negru și ondulat. Probabil că astfel de modele pot fi plasate în centrele pentru disfuncții erectile. Ar fi clar un succes.

Bună, Camilla Pedersen e numele meu și astăzi mă voi ocupa de tine. Auuuu, inima. Ce voce… Ne-a invitat să luăm loc, mi-a spus să aștept până își pregătește drăciile. Am uitat complet de retinita vieții, de orbire, mă gândeam doar la cum aș putea să o scot pe domnișoara doctor la o cafea.

Stăteam ca fraierii și ne uitam pe pereți, nu vorbeam între noi, căci pe ușă scria clar „Vă rugăm să păstrați liniștea“, așa că ne plictiseam îngrozitor. După vreo zece minute, a venit asistentul doamnei doctor, să mă invite înăuntru. Un alt fitness model, musculos, unu optzeci și șapte (estimativ, da?), la fel de brunet. N-am apucat să observ culoarea ochilor, dar mi-a spus Paul că sunt verzi. Părea construit doar din fibră, special creat pentru a lupta în războaie pentru cucerirea de noi teritorii. Oare ce mănâncă scârba, de arată așa? Pula mea, aici e cabinet de oftalmologie sau sală de fitness?

În sfârșit, am intrat înăuntru, m-a așezat pe scaunul de tortură și-a început procedeul. Mi-a adus la cunoștință faptul că are nevoie de mai multe date despre mine, așa că îmi va adresa o serie de întrebări, apoi mi-a explicat celelalte proceduri care urmau.


Cartea #confuz poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: