"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 6 ianuarie 2017: Băiatul cu pijamale în dungi – John Boyne

„Într-o zi, la școală, toți au vorbit despre tații lor. Karl a spus că tatăl lui era băcan și Bruno știa că era adevărat, deoarece avea o băcănie în centrul orașului. Daniel a spus că tatăl lui era profesor și Bruno știa că era adevărat, deoarece preda la clasele mai mari, pline de băieți de care era întotdeauna înțelept să te ferești. Martin a spus că tatăl lui era bucătar-șef și Bruno știa că e adevărat deoarece uneori îl lua pe Martin de la școală și era îmbrăcat întotdeauna cu o bluză albă de lucru și cu un șorț în carouri, de parcă tocmai ar fi ieșit din bucătărie.

Dar când l-au întrebat pe Bruno ce făcea tatăl lui, el a deschis gura să răspundă, apoi și-a dat seama că nici el nu știa. Tot ce putea să spună era că tatăl lui era un om important și că Fury avea planuri mari pentru el. O, și că purta o uniformă formidabilă!

 – E o treabă foarte importantă, răspunse mama, ezitând o clipă. Un serviciu care necesită un om foarte special care să-l ducă la îndeplinire. Poți înțelege asta, nu-i așa?

Și trebuie să mergem toți? mai întrebă Bruno.

 – Sigur că da, răspunse mama. Doar nu vrei ca tata să se ducă fără noi la noua lui slujbă și să stea acolo singur, nu-i așa?

 – Presupun că nu, răspunse Bruno.

 – I-am lipsi foarte mult dacă n-am fi cu el, adăugă mama.

 – Cine i-ar lipsi mai mult? întrebă Bruno. Eu sau Gretel?

 – I-ați lipsi amândoi la fel, răspunse mama, pentru că nu-i plăceau favoritismele, lucru pe care Bruno îl respecta, mai ales când știa că în realitate el era favoritul ei.

 – Dar ce o să se întâmple cu casa noastră? întrebă Bruno. Cine va avea grijă de ea cât suntem plecați?

Mama oftă și se uită în jur la camera în care se aflau, de parcă și-ar fi luat rămas-bun de la ea. Era o casă foarte frumoasă și avea în total cinci etaje, dacă includeai și pivnița unde bucătarul pregătea mâncarea, iar Maria și Lars stăteau la masă certându-se și aruncându-și unul altuia cuvinte despre care se spunea că nu ar trebui folosite, și dacă includeai și cămăruța de la mansardă, cu ferestrele ei înclinate, de unde Bruno putea să vadă tot Berlinul, când se ridica în vârful picioarelor și se ținea strâns de tocul lor.

 – Pentru moment, va trebui să închidem casa, răspunse mama. Dar cândva ne vom întoarce.

 – Și ce se întâmplă cu bucătarul? întrebă Bruno. Și cu Lars? Și cu Maria? Doar n-o să rămână să locuiască aici?

 – Vin cu noi, explică mama. Dar, destul cu întrebările! Poate că ar trebui să urci și să o ajuți pe Maria la împachetat.

Bruno se sculă în picioare, dar nu plecă. Mai avea câteva întrebări de pus, înainte de a-și permite să abandoneze chestiunea.

 – Și cât de departe e asta? întrebă el. Noul serviciu, vreau să spun. E mai departe de doi kilometri?

 – O, Doamne, răspunse mama râzând, deși era un râs ciudat, deoarece nu arăta deloc fericită și-și întoarse fața de la Bruno, ca și cum s-ar fi ascuns de el. Da, Bruno, adăugă ea apoi. Sunt mai mult de doi kilometri. De fapt, mult mai mulți.

Ochii lui Bruno se făcură mari și gura lui schiță un „O!”. Își simți brațele lipindu-i-se de trup, așa cum se întâmpla de câte ori îl surprindea ceva.

 – Doar nu vrei să spui că plecăm din Berlin? întrebă el, trăgând aer în piept în timp ce vorbele îi ieșeau din gură.

 – Mi-e teamă că da, răspunse mama dând tristă din cap. Serviciul tatălui tău e…

 – Dar ce se va întâmpla cu școala? întrebă Bruno întrerupând-o, un lucru pe care știa că nu avea voie să-l facă, dar simțind că de data aceasta va fi iertat. Și ce va fi cu Karl, și cu Daniel, și cu Martin? Cum vor ști unde sunt când mă vor căuta?

 – Va trebui să le spui la revedere prietenilor tăi pentru o vreme, rosti mama. Deși sunt sigură că îi vei revedea. Și, te rog, nu o mai întrerupe pe mama ta când vorbește, adăugă ea.

Deși acestea erau niște vești ciudate și neplăcute, în mod clar Bruno n-avea voie să încalce regulile de politețe ce îi fuseseră impuse.

 – Să le spun la revedere? întrebă el, privind-o surprins. Să le spun la revedere? repetă, scuipând cuvintele, ca și cum ar fi avut gura plină de biscuiții pe care-i sfărâmase în mici bucățele, dar pe care nu-i înghițise încă. Să le spun la revedere lui Karl, și lui Daniel, și lui Martin? continuă el cu un ton ridicat, lucru nepermis în casă.”

Cartea Băiatul cu pijamale în dungi poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: