"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 6 noiembrie 2016: Zen și arta reparării motocicletei – Robert M. Pirsig

„Când străbați drumurile pe motocicletă, vezi lucrurile într-un fel cu totul diferit de oricare altul. În mașină te afli mereu într-o îngrăditură și, fiindcă ești obișnuit cu asta, nu-ți dai seama că ceea ce vezi prin geamuri aduce mai mult cu televiziunea. Ești un observator pasiv și totul trece pe lângă tine, mișcându-se plicticos într-un cadru.

Pe motor s-a zis cu cadrul. Ești în contact complet cu toate. Ești în scenă, nu doar o privești, și starea asta de prezență e copleșitoare. Cimentul fâșâitor, la douăzeci de centimetri sub picior, e adevărata chestie, aceeași pe care calci, e chiar acolo, încețoșat în așa măsură, că nu-ți poți concentra privirea pe el, totuși poți pune piciorul pe el să-l atingi și întreaga chestie, întreaga experiență, nu e dată niciodată deoparte din conștiința imediată.

Chris și cu mine călătorim spre Montana cu niște prieteni, care ne-au luat-o înainte pe drum, și poate o să mergem chiar mai departe de-atât. Câmpiile sunt intenționat infinite, mai mult ca să călătorești decât să ajungi undeva. Suntem în vacanță, nu ne grăbim. Rutele secundare sunt de preferat. Drumurile districtuale pavate sunt cele mai bune, drumurile naționale vin după ele. Autostrăzile sunt cele mai rele. Vrem să mergem bine și repede, dar pentru noi accentul cade acum pe „bine“ mai mult decât pe „repede“. Când schimbi accentul în felul ăsta, se modifică întreaga abordare. Serpentinele deluroase sunt lungi când e vorba de secunde, dar mult mai plăcute pe motor, unde te lași pe-o parte la curbe și nu ești zgâlțâit încoace și-ncolo ca într-un habitaclu. Șoselele cu trafic puțin sunt mai plăcute, dar și mai sigure. Drumurile lipsite de magazinașe pe margine și de panouri cu reclame sunt și mai bune, drumuri pe unde tufele, pajiștile și livezile îți vin până aproape de umăr, unde copiii îți fac din mână când treci și oamenii se uită de pe verandă să vadă cine-i, unde când te oprești ca să ceri informații sau îndrumări, răspunsul tinde să fie mai lung decât ai vrea, unde lumea întreabă de unde ești de fel și de câtă vreme ai pornit la drum.

Au trecut ceva ani de când soția mea, eu și prietenii noștri ne-am apucat să străbatem drumurile astea. Mergeam pe ele când și când pentru variație sau ca să scurtăm traseul spre vreo autostradă principală, iar de fiecare dată peisajul era grandios și ieșeam de pe drum simțindu-ne relaxați și voioși. Am tot făcut-o, iar și iar, până ne-am dat seama de ceva ce-ar fi trebuit să ne sară în ochi: drumurile astea sunt cu adevărat diferite de cele principale. Întregul ritm al vieții și personalitățile celor care locuiesc de-a lungul lor sunt diferite. Nu se duc nicăieri. Nu-s prea ocupați ca să fie amabili. Existența și noutatea lucrurilor le sunt cunoscute. Ceilalți, cei care s-au mutat la oraș cu ani în urmă și progeniturile lor pierdute, le-au uitat cu totul. Descoperirea asta a fost epocală.

M-am tot întrebat ce ne-a împiedicat, atâta vreme, să ne prindem cum stau lucrurile. Vedeam totul și parcă nu vedeam. Sau, mai degrabă, eram antrenați să nu vedem. Limitați, probabil, de gândul că adevărata acțiune avea loc în metropole și că restul nu era decât întindere de pământ plictisitor și pustiu. Un lucru uimitor de-a dreptul. Adevărul îți bate la ușă, însă îi spui: „Pleacă de-aici, eu caut adevărul“ și se duce. Incredibil.

Dar după ce-am priceput cum stau lucrurile, firește, nimic nu ne-a mai ținut departe de drumurile acelea: sfârșituri de săptămână, după-amiezi, vacanțe. Am ajuns devotați mersului cu motocicleta pe șosele secundare și am descoperit că există lucruri care se învață cu timpul.

Am învățat, de pildă, cum să le ochim pe cele ca lumea pe hartă. Dacă linia șerpuiește, drumul e bun. Asta înseamnă că-s dealuri. Dacă pare a fi calea principală de acces către un oraș sau o metropolă, e rău. Cele mai bune leagă mereu nicăieriul de nicăieri și au o alternativă care te duce acolo mai iute. Dacă pornești spre nord-est dintr-un oraș mare, niciodată să nu te depărtezi în linie dreaptă de el. Ieși, apoi cotești spre nord, după aceea spre est, apoi iar spre nord și îndată o să dai într-o șosea secundară pe care o știu doar localnicii.

Chestia de căpătâi e să nu te rătăcești. De vreme ce doar localnicii folosesc drumurile astea și le știu ca pe buzunarele lor, nimeni nu se plânge dacă nu sunt indicatoare la răscruci. și foarte adesea se întâmplă să nu fie. Iar când sunt, de obicei au forma unor panouri mici, pierdute prin buruieni și atâta tot. Pe drumurile de țară indicatoarele nu te trag de mânecă. Dacă ratezi indicatorul din bălării, e problema ta, nu a lor. Pe lângă asta, descoperi că harta autostrăzii e deseori imprecisă când vine vorba de drumuri lăturalnice. Iar din când în când te trezești că „drumul tău de țară“ te scoate la o potecă, ce se face cărăruie și-apoi dă într-o pășune și se oprește ori te scoate în curtea din spate a vreunei ferme.

Navigăm deci mai mult pe ghicite, deducând drumul din indiciile pe care le găsim. țin în buzunar o busolă pentru zilele noroase, când soarele nu indică direcția, și mi-am fixat harta într-un suport special, deasupra rezervorului; așa pot număra kilometrii de la ultima intersecție și știu după ce să mă uit. Cu sculele astea și fără presiunea de-a „ajunge undeva“, ne descurcăm de minune și e ca și cum aproape am avea America doar pentru noi.

De Ziua Muncii și Ziua Comemorării umblăm kilometri întregi pe drumurile astea fără să vedem vreun alt vehicul, după care ne intersectăm cu o autostradă federală și ne uităm la mașinile înghesuite bară la bară, întinse până la linia orizontului. Fețe mânioase înăuntru. Copilași bocind pe bancheta din spate. Îmi doresc să le pot spune ceva, dar mă privesc posomorâți și par să fie grăbiți, așa că nu mai apuc…

De o mie de ori am văzut mlaștinile astea și totuși, de fiecare dată, mi se par noi-nouțe. Ar fi greșit să le spunem benigne. Le-ai putea la fel de bine numi crude și nepăsătoare, sunt toate chestiile astea, dar realitatea lor e mai presus de jumătăți de măsură. Uite! Un stol imens de mierle cu aripi roșii se ridică din cuiburile de prin păpuriș, speriate de zgomotul făcut de noi. Iarăși îi dau o palmă peste genunchi lui Chris… apoi îmi amintesc că a mai văzut asta.”

zen-si-arta-repararii-motocicletei

Cartea Zen și arta reparării motocicletei poate fi achiziționată de la:

 

 

 

«
»
%d blogeri au apreciat: