"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 7 mai 2017: O noapte în Vama Veche – Dan-Silviu Boerescu

Cei aproape 30 de oameni stăteau în tăcere, pe nisipul neprimitor, privind în tăcere terasa scufundată în întuneric. Barmanul burtos plecase de câteva minute, nu înainte de a profera niște amenințări porcoase înspre ei.

 – Mama dracului să vă ia! Sper să muriți îngropați în Atlantida! își încheie el seria de blesteme și, cu popa cel bătrân și leșinat pe umeri, se îndreptă spre sat.

Nu mai era nimic de zis.

Unii începură să se ridice, cu intenția să plece. Codrin însă, cu ochii lui verzi lucind a nebunie, se sculă în picioare.

 – Oameni buni, stați! Stați… își culese el gândurile. Nu lăsați pe nimeni să vă spună că nu puteți. Nici măcar pe mine. Aveți un vis, trebuie să-l protejați. Când oamenii nu pot face un lucru, îți spun ție că nu poți să-l faci. Vrei ceva, du-te și ia-l. Punct!

După o clipă de tăcere, oamenii începură să aplaude încântați. Victor îl îmbrânci ușor pe Codrin.

 – Nice speech. De unde l-ai luat, din „Bravehearth”?

 – Will Smith, recunoscu Codrin. Într-un film care îmi scapă acum, ceva cu un puștiulică. Inspirațional rău!

Prietenii se apucaseră din nou de săpat în nisip. Se organizaseră în mai multe grupuri. Unii împingeau de bârnele terasei, alții săpau sub trunchiurile groase pe care se sprijinea aceasta, iar alții țineau niște scânduri, drept pârghii. Când, în sfârșit, construcția de lemn, se urni, cei de pe margine, care nu făceau nimic, salutară reușita cu aplauze.

Diana, Tase și Carlos strânseră vreascuri și acum aprindeau ditamai focul de tabără, la câțiva metri de malul apei. Oamenii aveau nevoie de lumină ca să muncească.

După câteva hopuri și icneli, terasa barmanului gras aluneca acum încet spre mare. Fiecare centimetru parcurs era punctat cu o gură de băutură, dintr-o sticlă dată din mână în mână.

Codrin se apropie de Diana și o luă tandru de talie.

 – Ce spui, mireasa mea moartă, ce fac pentru tine? Îți aduc Atlantida la picioare!

 – Mi-o aduci pe mă-ta, îl îmbrânci ea iritată. Mă duc după arc, nu pot să fiu zeiță fără arc și săgeți, spuse ea și pieri în întuneric, înspre umbreluțele de stuf de pe plajă.

 – A luat-o rău cu capul, explică Tase, care găsise un știulete de porumb, îl curățase de frunze și îl înfipsese într-un băț. Acum, stătea pe vine și pârlea porumbul cu bobițe galbene la focul de pe plajă.

 – Uite-l și pe ăsta, se crede în tabără, râse Victor, plin de transpirație. Ia, spune, meștere, ce facem cu „unitatea”? desenă el ghilimelele în aer. Codrin, e decizia ta!

Terasa, împinsă de „nuntașii” de mai devreme, era aproape de mal. Valurile mai agresive îi atingeau deja lemnul dat cu lac.

 – Stați, zeii cer un sacrificiu, așa că le vom da negreșit ofranda! strigă Codrin, pe un ton grav. Bănuiesc că o virgină nu e greu să găsim pe aici, continuă el. Răspunsul veni sub forma unei sticle de plastic, care îi atinse razant tâmpla.

 – Deci, am avut dreptate! stabili el. Vom lansa la apă Titanicul! Dar, mai întâi, trebuie golit, să nu cumva să se scufunde!

Cu chiote de bucurie, oamenii pătrunseră pe terasă și sparseră dulapul cu băuturi. Zgomot de sticlă spartă, miros puternic de alcool.

 – Fiecare ia ce poate, strigă și Tase fericit, agitând știuletele prăjit de porumb deasupra capului, ca o suliță.

În câteva minute, locul era devastat, iar sticlele și pachetele de țigări din „unitatea” barmanului gras își găsiseră alți stăpâni.

După un moment de reculegere propus de Codrin, terasa din lemn și stuf plutea lin pe mare, depărtându-se, val cu val, de mal. Toți făceau cu mâna și țipau, luându-și adio de la construcția în derivă, pe care petrecuseră ore bune.

Mai multe tipe se luaseră de mână și dansau acum în horă în mijlocul focului. Curând, li se alăturară și ceilalți, dansând îndrăcit, pe acordurile unei melodii care rezona doar în capul lor.

Pe mal, cu picioarele cufundate în apa sărată, rămăseseră Codrin, Tase, Carlos și Victor.

Diana se apropie și ea încet, cu arcul pe umăr. Îl găsise lângă cortul în care se schimbase în rochia neagră „de mireasă”. Din păcate, săgețile fuseseră rupte, poate cineva călcase pe ele. Îi mai rămăsese una, pe care o ținea în mână, protectoare.

 – O, tu, Diana, zeiță a vânătorii, știi ce trebuie să faci, nu? o întrebă Codrin pe un ton solemn. Vorbește, femeie, cu zeul tău, Poseidon!

 – Da, mare zeu! Știu, replică Diana, aplecându-și capul. Se întoarse cu spatele și se îndreptă spre foc.

 – Codrine, Codrine, ce vrei să faci, mă? se agită Tase, ronțăind din boabele calde de porumb. O să pierdem terasa, abia se mai vede. Să se ducă, dracu’, cineva, după ea. Să o împingă înapoi. Poate așa scăpăm fără pârnaie, avu un moment de luciditate grăsunul.

 – Liniște muritorule! îl întrerupse Codrin, privind în continuare în zare. Această terasă, cum îi spui tu, această bombă nenorocită, plină de păcate, va avea un destin măreț. Ceva la care nici nu a visat. Numele ei va sta alături de ruinele celebrei Atlantida, cetatea binecuvântată de însuși tatăl meu zeu! Așa că shut up, creatură mâncătoare de cereale modificate genetic! se răsti el la Tase.

Diana se apropie cu arcul și săgeata în mână. Înfășurase pe vârful săgeții un șomoiog de alge uscate, pe care îl aprinsese. Flacăra îi lumina ciudat trăsăturile chipului. Semăna cu o vrăjitoare.

Codrin luă arcul din mâna ei și potrivi săgeata.

 – „May the valkiries welcome you and lead you through Odin’s great battlefield. May they sing your name with love and fury, so that we might hear it rise from the depths of Valhalla and know that you’ve taken your rightful place at the table of the kings. For a great man has fallen: A warrior. A chieftain. A father. A friend”. Atât!

Codrin încordă arcul și trase. Săgeata cu vârful în flăcări pâlpâi prin aer, desenând pe cerul întunecat un cerc portocaliu. Se înfipse într-una dintre bârnele de lemn ale terasei plutitoare. Pentru câteva clipe, nu se întâmplă nimic, iar cei de pe mal, avură impresia că focul s-a stins.

Apoi, o flamă invadă acoperișul.

 – Băutura! De la sticlele sparte o să ia foc totul, arătă cu degetul Tase înspre mare, în pragul apoplexiei.

 – Și asta a fost tare, frate, strigă entuziasmat Victor. Tot din Will Smith ai citat?

 – Cum să-ți dresezi dragonul! rosti Codrin încântat, fericit. Hai, mireasă, să petrecem! o luă el de gât pe Diana, care privea încremenită incendiul din mare, cu mâna la gură.

Cei patru bărbați și femeia se întinseră obosiți pe malul mării, chiar unde valurile se spărgeau de mal, privind flăcările furioase de deasupra apei. Nu se ridicară nici când auziră urletul sirenelor.


Cartea O noapte în Vama Veche poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: