"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 9 aprilie 2017: Luminița, mon amour – Cezar Paul-Bădescu

Când am cunoscut-o pe Luminița, o seară întreagă, în camera mea de cămin din Grozăvești, am vorbit – despre ce altceva? – despre literatură. Apăruse de curând Visul lui Mircea Cărtărescu și am povestit amândoi cu frenezie despre Mendebilul, despre R.E.M., despre fluturii din Muzeul Antipa sau despre individul acela care-și transformă mașina în orgă. Și despre strategiile narative, perspectiva copilului, onirismul etc. – tîmpenii de studențași la Litere, cu care nu vă mai plictisesc. Ea stătea pe patul meu, eu pe cel al colegului meu de cameră și, despărțiți de culoarul de jumătate de metru care era între cele două paturi de cămin, puneam la cale marea literatură.

Când s-a făcut destul de târziu și fata a trebuit să plece la ea acasă (de fapt, tot la cămin, dar în „6 Martie”, care pe vremea aceea era căminul de fete al Universității), am văzut-o că se schimbă dintr-odată la față și mai întâi se chircește inexplicabil, iar apoi se întinde pe pat, scuturată de spasme. Părea un fel de criză de epilepsie, însă nu era deloc așa ceva. Nu mai văzusem crize de epilepsie, dar știam că oamenii își pierd cunoștința și fac spume la gură (în fine, așa se zice…). Luminița era perfect conștientă, ba uneori chiar îmi zâmbea îngăduitor. Problema era că mușchii abdominali i se contractau spasmodic, ceea ce o făcea să semene cu un briceag cu tentative repetate de închidere. Domnule judecător, acest briceag a avut tentative repetate de închidere, este un element recidivist, deci dăunător societății. Specialiștii aici de față pot să confirme comportamentul lui deviant și influența nefastă asupra celor din jur. (Nu știu ce m-a apucat cu idioțenia asta…)

– Ce se întâmplă? am întrebat-o eu pierit.

– Cred că am iarăși o criză.

Pe naiba „crezi”, parcă nu e evident!

– Partea proastă e că nu am pastilele la mine.

– Ce pastile?

– Distonocalm.

Ce chestie! Bunică-mea lua distonocalm și, din câte știu eu, avea probleme cu tensiunea. Și ea zicea că și cu inima, dar doctorii nu confirmau asta. A murit, pe la optzeci și ceva de ani, de o tumoare la creier…

Ei bine: ce să faci tu, studențaș la Litere, necopt la minte și cu tot felul de fumuri culturale în cap, cu o tipă în umilul tău pat din Grozăvești, care se contractă de parcă ar avea mușchii abdominali supuși la curent electric, care spune că ea crede că are iarăși o criză și care plânge după distonocalmul ei iubit? După ce o seară întreagă ați discutat, ca niște copii cuminți, literatură. Păi deocamdată stai cu mâinile în sân. Te gândești cum să-i faci rost de distonocalm. Treci repede în revistă unde l-ai putea găsi, te gândești că cea mai apropiată farmacie deschisă noaptea este totuși destul de departe și îi propui fetei să dai o fugă până la ea acasă și să i-l aduci. Răspunsul pe care-l primești este unul duios: „Nu, mai bine stai cu mine, cred că-mi face mai bine”. (Firește, iarăși credea.)

Deja aud golanii din fundul sălii cum fluieră și strigă „Fute-o, mă, fraiere!”. Sala râde. Au și ei dreptate, s-or fi plictisit oamenii de atâta lipsă de acțiune… Numai că fraierii nu prea fut. Și, în al doilea rând, cum să fuți ceva care pare mai degrabă motorizat, că zvâcnește în cadența unui motor în doi timpi? „Fraiere, trebuia să o faci până acum de nu știu câte ori, nu să aștepți să ajungă fata la acte disperate, doar-doar oi înțelege și tu! Ce-ai păzit toată seara?” Am discutat literatură. Ce, ea nu e importantă? „Dă-l dracu’ de labagiu! Hai să mergem la alt film, că ăsta-i nașpa rău!”

Pentru cei care au mai rămas în sală, pot să adaug că, deși povestea tipei pare cusută cu ață albă, un fel de a-mi face mie cu ochiul, aveam să aflu că din păcate nu era deloc așa. Criza ei din camera mea de cămin, din acea seară de confluențe literar-artistice, avea să fie prima dintr-o lungă serie de crize la care urma să fiu martor. Iar aceasta era încă ceva soft pe lângă ce îmi pregătea viitorul. De altfel, Luminița însăși, amintindu-și de crizele de la începutul relației noastre, avea să-mi spună că acelea erau mai mult un moft, un fel al ei de a se alinta.

Că le putea face față, dar, probabil, găsea un fel de voluptate în ele.

Acuma, nu știu… Poate că a vrut să atragă atenția asupra ei, poate că a fost un fel de a-mi zice „iată ce chestie interesantă pot să fac eu”. Cert este că mie criza ei mi-a transmis exact acest lucru. Adică, fără să gândesc explicit așa, eram într-un fel încântat că am întâlnit o persoană deosebită, care nu era ca celelalte tipe. Ca orice guguștiuc cultural, aveam desigur o anumită simpatie pentru tulburările nervoase. Purtam și eu în mine acel reziduu romantic conform căruia nebunie egal geniu și viceversa. Ospiciul care-i găzduiește uneori pe artiști, și unde unii chiar și sfârșesc, face ca toată existența lor să capete automat o aură mitică. Nebunia nu e din lumea noastră obișnuită, prin urmare e de undeva dintr-una superioară. Sau pune individul în relație cu o lume superioară, inaccesibilă nouă. Și, oricum, artistul dacă nu e boem cu mare drag de alcooluri și dacă nu e și puțin nebun, parcă nu e artist cu adevărat. Ce scriitor sau pictor e ăla care este om așezat la casa lui și tată de familie respectabil? Ăla e un burghez stătut, un filistin, care nu are ce căuta în lumea artei. Adevăratul cămin și totodată templu (i-auzi ce frumos: „templu”!!) al artistului este numai balamucul. Prin urmare, nebunia e cool! E alternativă!…

Și a mai fost ceva în seara aceea. Postura eroică pe care mi-am întrevăzut-o. Cum să te comporți tu, bărbatul, lângă o femeie neajutorată, aflată la ananghie? O salvezi, o ajuți, o ocrotești! Mă și vedeam eroul ei, călare pe un cal alb și îmbrăcat în armură strălucitoare. Cavalerul care apare de te miri unde și salvează prințesa din ghearele balaurului, o ridică apoi pe șa, ea îl răsplătește cu un sărut – și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.

…Sau poate că un ingredient al dragostei este compasiunea – cine știe? Și apoi, o fi fost dragoste, n-o fi fost? Desigur, după tot ce s-a întîmplat, sînt tentat să privesc trecutul cu umorile de-acum. Acum aș zice că nici vorbă să fi existat așa ceva. Dar, dacă aș face abstracție de ceea ce simt și gîndesc astăzi, trebuie să admit că acea milă trebuie să se fi amestecat și cu ceva afecțiune – nu știu în ce dozaj. Pe de altă parte, țin minte că nu mă-înnebuneam după ea ca femeie. Așa, nu arăta rău, dar cel mai mult mă deranja la ea că era cam hirsută. De exemplu, pe mâini avea un păr mai mare decât al meu – des și negru.

Mi-amintesc că, la scurt timp după ce a început povestea noastră, am văzut filmul Cabaret, cu Liza Minnelli, iar acolo este la un moment dat un cuplet cu o gorilă, în care se cântă ceva în genul „Zică lumea ce o vrea, eu țin la maimuța mea”. Desigur, în film era vorba despre cu totul altceva, maimuța era proscrisa, evreica. Numai că eu, în timp ce ascultam melodia respectivă, mă gândeam chiar la maimuța mea – și am fost ațâț de impresionat, încât aproape că mi-au dat lacrimile. Deci compasiunea covârșea eventualele repulsii. Oricum, atunci, în sala Cinematecii de pe Eforie, am considerat că melodia aceea era un semn, că mi-era de fapt dedicată.


Cartea Luminița, mon amour poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: