"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 9 mai 2017: Spre marginea luminoasă a lumii – Eowyn Ivey

Lt. col. Allen Forrester

23 martie 1885

Rămânem pe Insula Perkins în noaptea asta, dar măcar am plecat din sat & de lângă negustorul Jenson. Ne așezăm tabăra în partea de nord a insulei, exact pe partea opusă a brațului de apă față de râul Wolverine. Până acum călătoria pare să stagneze împotriva voinței noastre.

Jenson ne-a avertizat că nu vom putea lansa bărcile în valuri. Iar asta n-a făcut decât să ne îndârjească. În dimineața asta ne-am sculat gata de plecare pe o ploaie mohorâtă & o mare agitată. Negustorul se dăduse jos din pat mai devreme ca oricând, doar ca să stea să se uite sceptic la eforturile noastre. Am încărcat bărcile aproape pe întuneric & i-am împărțit pe oameni. Pruitt, bătrânul, doi indieni eyak & eu într-o barcă – Samuelson, Tillman & al treilea eyak tânăr în cealaltă. Le-am ordonat celor trei indieni tineri să ajute la ultimul hei-rup & să sară cei din urmă în barcă.

Prea ocupat să vâslesc prin valul puternic, n-am observat nimic în neregulă până n-a strigat Tillman.

–  La naiba! Ne-ntoarcem după ei?

Am ridicat privirea. Abia i-am putut distinge prin semiîntuneric pe indienii de pe mal. Valurile li se spărgeau de genunchi. Aveau niște figuri indiferente. Unul dintre ei a ridicat o mână. N-am priceput gestul. Își luau revedere sau rămăseseră acolo împotriva voinței lor? Oare avuseseră de gând să rămână chiar dacă încuviințaseră din cap când îi înștiințasem asupra condițiilor mele? Indiferent care era motivul, n-aveam nici cea mai mică intenție să îi recuperez. Abia ce reușiserăm să trecem de valul cel mare. Am întins brațul în aer, spre întinderea de apă.

–  Înainte, am zis.

Am pornit în cenușiul umed și rece. Doar câte doi vâslași puternici într-o barcă. Bătrânul eyak nu era de nici un folos. Echipajul nostru era de la bun început prea mic.

Situația nu s-a îmbunătățit cu nimic la lumina zilei. Valurile loveau în părțile laterale ale bărcilor. Vântul împroșca stropi de apă din mare, proviziile se făceau fleașcă pe sub pânza de cort. Am înaintat spre nord, de-a lungul coastei insulei. În fața noastră s-a ivit un pâlc de stânci înălțându-se din apă. Am strigat să virăm spre larg. Bătrânul a vorbit atunci pentru prima oară, un chicotit gutural din care n-am înțeles nimic. Dar vânătorul a înțeles.

–  Zice să ne ținem aproape de țărm pe-aici.

–  Ce spui?

Barca s-a înălțat, s-a clătinat pe valuri & ne-a purtat către stânci.

–  Așa zice el. Ține aproape.

M-am uitat la provă, unde stătea cocoțat bătrânul. Vesta îi flutura în vânt. Avea o privire sălbatică & rânjea sau se strâmba, nu-mi dădeam seama.

–  Nu-i bine, a zbierat Tillman în vânt.

Trebuia să fiu de acord cu el. Valurile aveau să ne zdrobească bărcile de stânci. Dar oare nu ca să ne fie călăuză îl luaserăm pe bătrân cu noi? Pesemne că el cunoaște aceste golfuri & brațe de mare dintotdeauna. Indienii eyak ne spuseseră că ne poate duce pe țărmul Alaskăi.

Barca noastră amenința să se răsucească oblic pe hulă. Valurile se spărgeau de copastie.

–  Fă cum spune el, am strigat. Înainte.

N-am mai apucat să-mi regret ordinul. Marea ne-a luat ca pe niște lemne purtate de viitură & ne-a aruncat în stânci. Am trecut hârșâindu-ne de pietre doar pentru a fi prinși de bulboanele de la baza falezelor insulei. Bărcile se roteau, săltau & trosneau. Stropii de apă sărată ne orbeau. Mi s-a părut că îl aud pe bătrânul eyak chicotind de la provă. Poate că erau doar pescărușii. Ce om râde atunci când se îneacă?

Nu pot spune cât ne-am luptat cu marea & fațada de stânci. Tillman sătea la pupa, împingea cu vâsla în stâncă pentru a menține barca. Nici măcar forța lui considerabilă nu făcea față mării. Pruitt a urlat cu mâna strivită între provă & stâncă. Samuelson a emis un șir de înjurături cum n-am mai auzit în viața mea.

Când în sfârșit ne-am eliberat din curentul turbat, am tras la vâsle până am simțit că ne plesnesc inimile. Am ținut-o tot așa până am ajuns în ape mai liniștite, unde nu se zărea nici o stâncă.

Tillman și-a adus barca aproape de a noastră. Am crezut că vine să punem la cale un plan, însă el și-a aruncat vâslele și a sărit în barca noastră. Înainte să-mi dau seama ce face, l-a apucat pe bătrân de cămașă și l-a smucit ridicându-l în picioare.

–  Ce naiba ai? i-a strigat Tillman bătrânului eyak în față. Era să ne-omori pe toți!

Bătrânul nici n-a clipit. Ar fi trebuit să se teamă pentru viața lui. Dar el zâmbea larg, cu dinții doar niște cioturi. Apoi a vorbit, cu cloncănitul lui răgușit & pauzele bruște.

–  Ce zice? a întrebat Tillman întorcându-se spre Samuelson.

Vânătorul a șovăit, de parcă nu era sigur dacă să repete sau nu.

–  Zice că de câteva zile i-e foame.

–  Cum?

Samuelson a înălțat din umeri.

–  Așa zice. I-e foame.

Tillman l-a îmbrâncit pe bătrân.

–  Și de-asta ne dă naibii pe toți?

Tillman a dat să-l arunce peste barcă. Bătrânul a cârâit, un fel de râs sau de schelălăit. Mă tenta să las să fie azvârlit în mare, dar m-am răzgândit.

–  Gata, Tillman. O să scăpăm de el în curând.

Sergentul a ezitat. Mi-a trecut prin cap că nu se va supune. Mi s-au redeșteptat reținerile legate de reputația lui, dar l-a trântit pe bătrân înapoi în barcă.

Ne-am reluat vâslitul fără să mai vorbim și fără oprire. Înaintam lent. La începutul după-amiezii abia înconjuraserăm partea nordică a Insulei Perkins.

–  Bătrânul zice că vine furtuna, a spus Samuelson.

De ce l-am fi crezut? Acum nici unul dintre noi nu mai avea încredere în eyak.

–  Nu știu, dar poate că de data asta ar trebui să-l ascultăm, a zis Samuelson.

I-am urmat cu toții privirea spre orizontul unde se înghesuiau nori.

–  Zice să putem opri în siguranță acolo, chiar de partea cealaltă a capului ăluia.

De data asta bătrânul nu ne-a păcălit. Un curent rece ne-a împins către mal. N-am făcut focul, dar am ridicat repede cortul între copaci & ne-am băgat înăuntru, uzi, tremurând, istoviți. Bătrânul eyak a rămas afară, unde nici unul dintre noi nu mai știe de el și nici nu ne pasă. Ploaia biciuiește cortul de pânză scoțând un răpăit puternic. Mâncăm carne de vită rece din cutii de conserve, strânși unul într-altul.

L-am întrebat pe Samuelson de ce au rămas indienii cei tineri acolo.

–  De frică.

–  Frică de midnooski?

–  Nu. De negustorul Jenson. Vrea să-l ajute cu blănurile de vidră când se întorc vânătorii.

–  Dar mare influență mai are asupra lor, am remarcat eu.

–  Încă nu sunt sclavii lui Jenson, dar mai așteaptă un pic, a zis Samuelson. L-am văzut smulgând un copil indian din brațele mamei în schimbul blănurilor pe care nu le adusese tatăl.

–  Dar ce poate să obțină un om alb dacă ia un copil de indian?

–  Teamă, a zis vânătorul.


Cartea Spre marginea luminoasă a lumii poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: