"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 9 octombrie 2017: Împreună – Anna Gavalda

Pe Camille o surprinseră agitația și concentrarea care puseseră deja stăpânire pe bucătărie.

Era așa de cald dintr‑o dată…

– Uite, șefu’, un ajutor mititel nou‑nouț…

Bărbatul mormăi ceva și‑i făcu vânt cu dosul mâinii. Franck o prezentă unui tip solid care încă nu se trezise de‑a binelea:

– Așa, ți‑l prezint pe Sébastien. El are cheile de la cămară. E șeful de tură astăzi și your big boss, OK?

– Încântată.

– Îhmm…

– Dar tu n‑ai treabă cu el, ci cu ajutorul lui…

Îl întrebă pe tip:

– Cum ziceai că‑l cheamă?

– Marc.

– A venit?

– E‑n camera frigorifică…

– Bun, atunci ți‑o las în grijă…

– Ce știe să facă?

– Nimic. Dar ai să vezi că se pricepe foarte bine.

Și plecă spre vestiar să se schimbe.

– Ți‑a arătat cum să faci cu castanele?

– Da.

– Bun, atunci dă‑i bătaie, îi spuse el arătându‑i o grămadă imensă.

– Pot să stau jos?

– Nu.

– De ce?

– Într‑o bucătărie nu punem întrebări. Nu spunem decât „da, domnule“ sau „da, șefu’“.

– Da, șefu’.

Da, cretinule. De ce oare acceptase ea jobul ăsta? Ar lucra mult mai repede dacă ar sta jos…

Din fericire, cafetiera fusese pusă în funcțiune. Își așeză ceașca pe o etajeră și se apucă de lucru.

Un sfert de oră mai târziu – deja o dureau mâinile – cineva o întrebă:

– Merge?

Ridică privirea și rămase interzisă.

Nu‑l recunoscu. Pantaloni țais, cămașă la dungă, cu două rânduri de nasturi și numele brodat cu litere albastre, un baticuț înnodat la gât, șorț și prosop imaculate, bonetă bine înșurubată pe cap. Ea, care nu‑l văzuse îmbrăcat altfel decât ca un golan, îl găsi foarte frumos.

– Ce‑i?

– Nimic. Ești foarte frumos.

Iar el, cretinul ăsta înalt, lașul ăsta, fanfaronul ăsta, matadorul ăsta de mahala cu gura lui spurcată, cu motocicleta lui uriașă și cârdul de fufe a căror urmă se imprimase în șaua zgomotosului vehicul, ei bine, el nu se putu stăpâni să nu roșească.

– Probabil datorită uniformei, adăugă ea zâmbind, ca să‑i risipească tulburarea.

– Da, asta… asta trebuie să fie…

Și, îndepărtându‑se, se ciocni cu un tip, căruia îi zise vreo câteva de dulce.

Nimeni nu vorbea. Nu se auzea decât pocnetul scurt al cuțitelor, bolboroseala cratițelor, plesnetul ușilor batante și telefonul care suna la fiecare cinci minute în biroul șefului.

Fascinată, Camille ba se concentra asupra lucrului ca să nu‑i facă nimeni scandal, ba ridica ochii să nu piardă nici o fărâmă din ceea ce se petrecea în jur. Îl zări pe Franck mai încolo, întors cu spatele.

Îi părea mult mai solid și mai calm decât de obicei.

Avea impresia că nu‑l cunoaște.

Cu voce șoptită, îl întrebă pe colegul de descojit:

– Cu ce se ocupă Franck?

– Care Franck?

– Lestafier.

– E specialist în sosuri și supervizează carnea.

– E greu?

Acneicul ridică ochii spre ceruri:

– Logic. E cel mai greu. După bucătarul‑șef și ajutorul lui, Franck e al treilea om în echipă.

– E bun?

– Îhî. E un cretin, da’ e bun. Pot să zic că‑i superbun. O să vezi și tu că șefu’ se consultă mai degrabă cu el decât cu ajutorul lui… Care ajutor stă cu ochii pe el, în schimb, Lestafier îl urmărește cum lucrează…

– Dar…

– Șșt…

Când bucătarul‑șef bătu din palme anunțând ora de pauză, Camille înălță capul strâmbându‑se. O dureau gâtul, spatele, încheieturile mâinilor, gambele, tălpile și alte câteva locuri, dar nu‑și mai amintea exact care.

– Mănânci și tu cu noi? o întrebă Franck.

– E obligatoriu?

– Nu.

– Atunci mai bine ies să mă plimb puțin…

– Cum vrei… Cum te simți?

– Merge. E cald… Da’ știu că munciți…

– Glumești! Asta nu‑i nimic! Acum nici măcar nu sînt clienți!

– Aoleu…

– Te‑ntorci într‑o oră?

– OK.

– Nu ieși chiar acum, că ești prea înfierbântată și o să te ia vreo răceală…

– Bine.

– Vrei să vin cu tine?

– Nu, nu. Am chef să stau singură…

– Trebuie să mănânci ceva, bine?

– Da, tată.

Franck ridică din umeri:

– Hmm…

Comandă un sandvici scârbos într‑o coșmelie cu turiști și se așeză pe o bancă de piatră, la piciorul Turnului Eiffel.

Îi era dor de Philibert.

Își scoase mobilul și formă numărul de la castel.

– Bună ziua, Aliénor de la Durbellière la telefon, se auzi o voce de copil. Cu cine am onoarea?

Camille era derutată.

– Ăăă… Aș putea vorbi cu Philibert, vă rog?

– Ne aflăm la masă. Doriți să‑i transmit un mesaj?

– Philibert nu e acasă?

– Ba da, dar ne aflăm la masă, după cum tocmai v‑am spus…

– A… Bine… Ăăă… Nu, nimic, voiam doar să‑i transmit salutări și să‑i urez un an nou fericit…

– Îmi puteți reaminti numele dumneavoastră?

– Camille.

– Camille și‑atât?

– Da.

– Prea bine. La revedere, doamnă Și atât.

La revedere, enervantă mică.

Dar ce‑nsemna chestia asta? Ce era nebunia asta?

Săracul Philibert…

– În cinci ape diferite?

– Da.

– Ei, atunci o să fie curată!

– Exact…

Camille își petrecu o bună bucată de timp triind și spălând salata. Fiecare frunză trebuia întoarsă și pe față, și pe dos, măsurată și cercetată cu lupa. Nu mai văzuse așa ceva, erau de toate mărimile, formele și culorile.

– Ce‑i asta?

– Iarbă‑grasă.

– Și asta?

– Frunzulițe de spanac.

– Și asta?

– Lăptucă.

– Și asta?

– Salata mărilor.

– Vai, ce nume frumos…

– De pe ce planetă ești, fată?

Camille nu mai insistă.

După aceea spălă niște verdețuri aromatice și le uscă fir cu fir pe hârtie absorbantă. Trebuia apoi să le pună în tăvițe de inox și să le acopere cu folie de plastic, după care să le pună pe categorii în diferite frigidere. Sparse nucile, alunele, descoji smochinele, curăță o cantitate respectabilă de ciuperci și rulă biluțe de unt între două spatule striate. Nu trebuia să greșească, și așeză pe fiecare farfurioară un bulgăraș de unt dulce și unul de unt sărat. La un moment dat se zăpăcise și se văzu nevoită să guste dintr‑unul cu vârful cuțitului. Bleah, nu suporta untul, așa că din acea clipă își spori atenția. Chelnerii aduceau întruna espresso‑uri celor care cereau și cu fiecare minut care trecea se simțea presiunea urcând cu încă o linie.

Unii dintre ei nu deschideau deloc gura, alții înjurau în barbă, iar bucătarul‑șef juca rolul de ceas vorbitor:

– Este ora șaptesprezece și douăzeci și opt, domnilor… E optsprezece și trei minute, domnilor… E optsprezece și șaptesprezece, domnilor…

De parcă își pusese‑n gând să‑i streseze la maximum.

Ea nu mai avea nimic de făcut și se sprijinea de blatul de lucru, ridicând pe rând când un picior, când pe celălalt, ca să‑și mai domolească durerea din pulpe. Tipul de lângă ea se antrena făcând arabescuri din sos de jur împrejurul unei bucăți de foie gras de pe o farfurie rectangulară. Scutura lingurița cu un gest delicat și suspina văzând zigzagurile rezultate. Nu‑i ieșea cu nici un chip. Dar, oricum, era frumos…

– Ce vrei să faci?

– Nu știu… Ceva mai original…

– Pot să‑ncerc și eu?

– Poftim.

– Mi‑e frică să nu stric foie gras‑ul…

– Nu, nu, stai liniștită, e materie primă mai veche, voiam să m‑antrenez…

Primele patru tentative ieșiră lamentabil, dar la a cincea deja își făcuse mîna…

– A, ți‑a ieșit foarte bine… Ai putea s‑o faci din nou?

– Nu, râse ea, mi‑e teamă că nu… Dar… N‑aveți seringi sau ceva de genul ăsta?

– Ăăă…

– Niște cornete?

– Ba da, vezi în sertar…

– Mi‑l umpli și mie?

– De ce?

– Așa, mi‑a venit o idee…

Se aplecă deasupra mesei, cu limba afară și desenă trei gâște mici.

Băiatul îl chemă pe bucătarul‑șef să i le arate.

– Ce‑i prostia asta? Fiți serioși… Aici nu suntem la Disney, copii!

Și se îndepărtă clătinând din cap.

Camille ridică din umeri jenată și se întoarse la salată.

 


Cartea Împreună poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: