"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Citatul zilei – 9 septembrie 2017: Umilirea – Philip Roth

Întrebarea lui aproape că o făcut pe Pegeen să-i dea lacrimile.

 – Le-a zis despre tine. Le-a zis că trăiesc cu tine.

 – Și ei ce-au avut de spus despre asta?

 – Mama a răspuns la telefon. El dormea.

 – Și cum a primit vestea?

 – M-a întrebat dacă e adevărat. I-am zis că nu trăiesc cu tine. I-am zis că am ajuns să fim prieteni apropiați.

 – Tatăl tău ce-a zis?

 – N-a venit la telefon.

 – De ce?

 – Nu știu. Ce cățea mizerabilă. De ce nu se oprește odată? țipă ea. O cățea obsedată, posesivă, geloasă și plină de ciudă!

 – Chiar are așa de multă importanță pentru tine că le-a zis părinților tăi?

 – Pentru tine n-are importanță? îl întrebă Pegeen.

 – Doar în măsura în care te supără pe tine. Altfel, nu, deloc. Mi se pare chiar mai bine.

 – Ce să-i zic lui taică-meu când o să vorbesc cu el? întrebă ea.

 – Pegeen Mike – spune-i ce vrei tu să-i spui.

 – Și presupunând că n-o să vrea să vorbească cu mine?

 – Mă îndoiesc că o  să se întâmple asta.

 – Presupunând că o să vrea să vorbească cu tine?

 – În cazul ăsta – eu și el o să stăm de vorbă, zise Axler.

 – Cât de supărat crezi că e?

 – Tatăl tău e un om rezonabil și cu bun-simț. De ce să fie supărat?

 – Ah, ce cățea – e complet sărită. Și-a ieșit din minți.

 – Da, zise el, să se gândească la tine e o tortură pentru ea. Dar tu nu ți-ai ieșit din minți, nici eu, și nici mama și tatăl tău.

 – Atunci de ce n-a vorbit tata cu mine?

 – Dacă ești atât de îngrijorată, sună și întreabă-l. Sau poate vrei să vorbesc eu cu el.

 – Nu, vorbesc eu, o să rezolv singură.

A așteptat până după ce au mâncat ca să sune în Lensing și a sunat din biroul ei, din spatele ușilor închise. După un sfert de oră a ieșit cu telefonul în brațe și i-a făcut semn să vină să vorbească.

Axler luă telefonul.

 – Asa? Salut.

 – Salutare. Am auzit că ai sedus-o pe fiică-mea.

 – Avem o relație, e adevărat.

 – Ei bine, nu pot să spun că nu sunt un pic surprins.

 – Ei bine, răspunse Axler izbucnind în râs, nici eu nu pot să spun că nu sunt.

 – Când mi-a zis că vrea să-ți facă o vizită, nu mi-a trecut nici o clipă prin cap că o să se întâmple așa ceva, spuse Asa.

 – Da, îmi pare bine că n-aveți nici o problemă cu asta, răspunse Axler.

Urmă o pauză înainte ca Asa să răspundă:

 – Pegeen e liberă să facă ce vrea. A terminat-o de mult cu copilăria. Stai așa, Carol vrea să te salute, zise Asa și apoi îi trecu telefonul soției sale.

 – Măi, măi, zise Carol, cine  și-ar fi imaginat una ca asta când eram cu toții niște puști în New York?

 – Nimeni, răspunse Axler. Nu mi-aș fi imaginat așa ceva nici în ziua când a apărut aici.

 – Crezi că fiică-mea face bine ce face? îl întrebă Carol.

 – Cred că da.

 – Și ce planuri ai? întrebă Carol.

 – N-am nici un plan.

 – Pegeen a reușit să ne tot surprindă.

 – Și pe mine m-a surprins, zise Axler. Și cred că nici ea nu e mai puțin surprinsă.

 – Ei bine, se pare că a surprins-o și pe prietena ei, Louise.

Nu se deranjă să răspundă că Louise era ea însăși plină de surprize. Intenția lui Carol era, evident, să fie cumsecade și prietenoasă, dar el era sigur, din tensiunea tonului ei, că telefonul ăsta era un chin și că ea și Asa făceau pur și simplu, în felul lor, ce li se părea că e bine, făceau ce se cuvenea să facă astfel încât Pegeen să fie cât mai mulțumită. Nu voiau să și-o întrăineze pe Pegeen la patruzeci de ani, cum făcuseră cu ea la douăzeci și trei, atunci când îi anunțase că e lesbiană.

De fapt, sâmbăta următoare, Carol a luat avionul din Michigan ca să se întâlnească și să ia prânzul cu Pegeen la New York. Pegeen a plecat cu mașina în oraș în dimineața aceea și s-a întors seara pe la opt. El pregătise cina pentru amândoi, și abia după ce termină de aranjat totul se interesă cum a mers.

 – Ei, ce-a avut de zis? întrebă Axler.

 – Vrei să fiu cu totul sinceră? răspunse Pegeen.

 – Te rog, zise el.

 – Bine. O să încerc să-mi amintesc cât de exact pot. A fost cam așa, de gradul trei benign. Nimic vulgar sau egoist din partea ei. Pur și simplu candoarea ei tranșantă de mamă din Kansas.

 – Zi mai departe.

 – Vrei să știi totul? zise Pegeen.

 – Da, răspunse el.

 – Păi, în primul rând, la restaurant, a trecut ca o boare pe lângă masa mea  – fără să mă recunoască. Eu am zis: „Mamă”, iar ea s-a întors și a spus: „O Doamne, e chiar fiică-mea. Ce drăguț arăți!”. Și eu i-am zis: „Drăguț? De ce înainte nu ți se părea că sunt drăguță?”. Și ea a zis: „Ai o tunsoare nouă și haine cum nu te-am mai văzut purtând până acum”.  „Mai feminine, vrei să spui”, am zis eu. „Cu siguranță, a zis ea. Arată încântător pe tine, draga mea. De cât timp durează povestea asta?” I-am povestit și ea a zis: „E o tunsoare foarte frumoasă. Trebuie să te fi costat destul de mult”. „Voiam doar să încerc ceva nou”, am spus. Și ea a zis: „S-ar zice că încerci ceva nou în mai multe privințe.


Cartea Umilirea poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: