"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 10 ianuarie 2018: Tunelul – Ernesto Sabato

Timp de mai bine de o lună ne-am întâlnit aproape în fiecare zi.

Nu vreau să spun în amănunt tot ce s-a petrecut în acest interval de timp, deopotrivă de minunat și de oribil. Au existat destule lucruri triste și nu mai vreau să mi le reamintesc.

Maria a început să vină la mine în atelier. Cu mici deosebiri, scena cu chibritul s-a repetat de două sau trei ori și trăiam obsedat de ideea că dragostea ei era, în cel mai bun caz, o dragoste de mamă sau de soră. Astfel că singura garanție a unei iubiri adevărate trebuia să fie legătura fizică.

Mărturisesc de pe acum că această idee aparține acelorași nepriceperi, una din nepriceperile care, cu siguranță, o făceau pe Maria să surâdă în spatele meu. Departe de a mă liniști, dragostea fizică m-a tulburat mai mult, a născut noi și chinuitoare îndoieli, dureroase scene de neînțelegere, neiertătoare experimente pentru Maria. Ceasurile petrecute în atelier nu le voi uita niciodată. În tot acest timp, în fața contradicțiilor și inexplicabilelor atitudini ale Mariei, sentimentele mele au oscilat între dragostea cea mai pură și ura cea mai neînfricată. În ciuda faptului că mi se dăruia absolut necondiționat, aveam deseori impresia că se preface.

Uneori vedeam în ea o adolescentă pudică și, imediat, aveam senzația că e o femeie oarecare, și-atunci, un nesfârșit cortegiu de îndoieli începea să-mi defileze prim creier: unde? Cum? Cine? Când?

În astfel de ocazii, nu puteam îndepărta gândul că Maria juca cea mai subtilă și mai atroce dintre comedii, iar eu, în brațele ei, eram ca un copil pe care-l amăgești cu povești naive pentru ca să mănânce sau să doarmă. De multe ori îmi era chiar rușine, mă îmbrăcam repede și ieșeam în stradă să iau aer proaspăt și să-mi rumeg în pace îndoielile. În alte zile însă, reacționam brutal: îi apucam mâinile ca într-un clește, i le răsuceam la spate și, imobilizând-o, încercam să obțin prin forță garanția dragostei, a dragostei adevărate.

Dar nimic din tot ceea ce spun nu este exact. Nici eu însumi nu știu prea bine ce voiam cu această adevărată dragoste; și, curios lucru, deși am folosit de multe ori expresia la interogatorii, niciodată până azi nu am încercat s-o analizez.

Ce voiam să spun? O dragoste care să includă pasiune fizică? Poate că-i ceea ce căutam în disperarea mea de a comunica într-un singur tot cu Maria. Aveam chiar certitudinea că uneori se petrecea acest lucru, dar într-o formă atât de subtilă, atât de trecătoare, atât de ușoară, încât după aceea rămâneam și mai disperat și mai însingurat, cu acea nemulțumire imprecisă pe care o încercăm când vrem să reconstruim o dragoste din vis. Știu că atunci când priveam un parc în înserare sau un vapor cu nume de pe un alt meridian al pământului, existau momente de comunicare; gândeam la fel. Stând împreună, melancolia care ne însoțea întotdeauna, provocată mai ales de necomunicarea acestor frumuseți grăbite, se risipea. Era de ajuns să ne privim pentru a ști că ne frământau aceleași gânduri, sau, mai bine zis, că simțeam la fel.

Desigur că plăteam cu suferință aceste clipe pentru că tot ce se petrecea după aceea părea murdar sau prost făcut. Or, ce urma (vorbeam, sorbeam cafea) era dureros, dovedind cât de trecătoare erau momentele de simțire comună. Și ceva și mai rău, se creau noi abisuri, datorită mie, în strădania mea deznădăjduită de a consolida cu orice chip această fuziune, de a ne uni într-un singur trup, obțineam doar confirmarea imposibilității prelungirii sau întăririi printr-un act material. Iar ea înrăutățea și mai mult totul, căci, în dorința de a-mi scoate din cap aceste idei fixe, se străduia să-mi arate că simte o adevărată și nemăsurat de mare plăcere; atunci urmau scenele când mă îmbrăcam în grabă și ieșeam în stradă sau când îi apucam mâinile și i le răsuceam la spate, forțând-o să-mi mărturisească adevărul despre sentimentele și senzațiile ei. Și totul era atât de crud, încât atunci când ea intuia că ne apropiem de dragostea fizică, încerca s-o alunge. La sfârșit ajunsese la un scepticism total și voia să mă convingă de faptul că, în dragostea noastră, acest lucru era nu numai inutil, ci chiar dăunător.

În felul acesta, nu reușea decât să-mi sporească și mai mult îndoielile, deoarece mă întrebam dacă nu cumva mai trăise și altă dată aceeași comedie, putând, astfel, să-mi argumenteze că dragostea fizică era dăunătoare și trebuia renunțat la ea în viitor; dacă simțea astfel, ar fi trebuit s-o detest de la început, căci plăcerile ei ar fi fost într-adevăr o prefăcătorie. De aici se nășteau noi neînțelegeri și era inutil să încerce a mă convinge vorbindu-mi de parcuri sau vapoare: nu reușea decât să-mi alimenteze nebunia cu noi îndoieli, mai subtile, dând naștere la noi discuții, mai complicate.

Ceea ce mă indigna și mai mult, în fața presupusei înșelări, era faptul de a mă fi dat ei dintr-o dată, complet, fără apărare, ca un prunc.

– Dacă vreodată voi bănui că m-ai înșelat, îi spuneam cu furie, o să te ucid ca pe un câine.

Îi răsuceam brațele și-o priveam fix în ochi, să pot găsi un semn, o strălucire suspectă, o umbră trecătoare de ironie. Dar în astfel de situații se uita la mine înspăimântată, ca un copil, sau se-mbracă în tăcere, tristă și resemnată.

Într-o zi discuția a fost mai violentă ca oricând și i-am strigat în față că era o târfă. A rămas mută, paralizată. Apoi, încet, în liniște, a început să se-mbrace, retrasă după paravanul pentru modele. Am vrut să-i cer iertare și i-am descoperit fața plină de lacrimi. Nu știam ce să fac: i-am sărutat ochii cu toată duioșia, i-am cerut iertare în genunchi, am plâns, m-am acuzat de a fi un monstru nedrept și răzbunător. Totul se petrecea în timp ce părea încă supărată, dar abia s-a liniștit că a și început să surâdă. Mi s-a părut anormal să nu mai fie tristă: era firesc să se liniștească, dar îmi dădea de bănuit faptul că se înveselise atât de ușor după ce-i adresasem un astfel de cuvânt. Era firesc ca oricare femeie socotită astfel să se simtă umilită. Până și prostituatele. Dar niciuna nu putea deveni atât de repede bine dispusă, veselă, chiar dacă ar fi fost, cât de cât, adevărată calificarea.

Scene asemănătoare se petreceau în toate zilele. Uneori terminam într-o ușoară înțelegere și ieșeam să ne plimbăm prin Piața Franceză, ca doi adolescenți îndrăgostiți, vorbind despre pictură sau despre muzică și nu o dată, încet, cânta pentru mine câte ceva. Momentele acestea însă au devenit din ce în ce mai rare și mai scurte, asemeni luminii de soare pe un cer tot mai întunecat și mai umbrit de nori, pregătit de furtună. Îndoielile și interogatoriile mele au început să cuprindă totul, ca niște liane imense îmbrățișând și înăbușind arborii dintr-un parc într-o plasă monstruoasă și de nepătruns.

Interogatoriile mele, din ce în ce mai frecvente și mai crude, se refereau la tăcerea ei, la privire, la cuvinte abia rostite, la o călătorie la fermă, la dragostea ei. O dată am întrebat-o pentru ce își spune „domnișoara Iribarne” și nu „doamna Allende”. A surâs:

– Ce copil ești! Ce importanță are asta?

– Pentru mine are multă importanță, i-am zis, cer-cetându-i privirea.

– E un obicei de familie, mi-a răspuns, încetând să mai surâdă.

– Totuși, am insistat, când am întrebat prima oară la telefon de „domnișoara Iribarne”, femeia a șovăit o clipă până să-mi răspundă.

– Ți s-a părut.

– Poate. Dar de ce nu m-a corectat?

Maria a început să surâdă iarăși, parcă mai mult.

Tunelul

 


Cartea Tunelul poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: