/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 11 februarie 2018: Umbra se întinde – Robert Jordan

Având grijă la piciorul drept, pe care nu prea îl putea mișca, Thom se înclină fluturându-și mantia de menestrel care arăta ca un curcubeu de petice colorate. Își simțea ochii împăienjeniți, însă avu grijă să vorbească cu o voce senină:

– Bună dimineața.

Îndreptându-se de spate, începu să dea bobârnace mărunte vârfurilor mustăților sale lungi și albe. Slugile îmbrăcate în negru și auriu păreau surprinse. Cei doi flăcăi bine făcuți se îndreptară și ei, întrerupându-se – erau pe cale să ridice un cufăr de lac roșu bătut în ținte aurite al cărui capac fusese sfărâmat –, iar cele trei femei încetară și ele să mai dea cu măturile. În porțiunea aceea de coridor nu se mai afla nimeni în afară de ei, și nu le trebuia vreun motiv prea serios pentru a se opri din lucru, mai ales la acea oră. Arătau la fel de obosiți precum se simțea Thom, cu umerii lăsați și cearcăne negre.

– Dimineața bună, menestrelule, spuse cea mai bătrână dintre femei. Chiar dacă era plinuță și avea un chip oarecare, zâmbetul îi era frumos, pe cât de obosită o fi fost. Te putem ajuta?

Thom făcu să apară atunci patru mingi colorate dintr-o mânecă încăpătoare și începu să jongleze cu ele.

– Merg și eu de colo până colo și încerc să înveselesc oamenii. Un menestrel trebuie și el să facă măcar atât cât poate. Ar fi folosit mai mult de patru mingi, însă era destul de istovit încât până și astea îi cereau un efort de concentrare. Cât timp să fi trecut de când aproape scăpase o a cincea minge? Două ore? își înăbuși un căscat, preschimbându-l într-un zâmbet liniștitor. A fost o noapte grea, iar inimile voastre trebuiesc și ele bucurate!

– Ne-a salvat Seniorul Dragon… spuse una dintre femeile mai tinere.

Aceasta era frumușică și zveltă, însă lucirea din ochii ei negri amintea de un animal de pradă, iar Thom știu cât și cum să zâmbească. Bineînțeles, putea fi de folos dacă era și lacomă, și cinstită, adică dacă ar fi rămas de partea lui odată ce o cumpăra. Era întotdeauna folositor să aibă la îndemână o altă pereche de mâini care să furișeze un răvaș, sau poate o limbă care să îi spună ce se mai vorbea și să zică mai departe ceea ce dorea el, unde dorea el. „Bătrân netot! gândi el. Ai deja destule mâini și urechi, așa că nu te mai gândi la trupșorul acela și amintește-ți privirea din ochii ei!” Partea interesantă era că glasul ei suna ca și cum ar fi crezut ceea ce zisese, iar unul dintre flăcăii tineri încuviință din cap.

– Da, spuse Thom, mă întreb care dintre Înalții Seniori avea docurile în grijă ieri?

Aproape că scăpă mingile de ciudă. Să îi scape pe gură chiar așa… Era prea istovit; ar fi trebuit să fie în pat. Ar fi trebuit să fie acolo de ore bune.

– Docurile sunt treaba Protectorilor, dădu să îi explice femeia mai în vârstă. Dar nu aveați de unde să știți asta. Înalții Seniori nu s-ar obosi…

Însă Thom o știa prea bine.

– Chiar așa? Ei bine, eu nu sunt din Tear, desigur.

Aici începu să arunce mingile ca într-o buclă dublă, în loc de un cerc simplu; părea mai dificil decât era, iar fata cu privirea de animal de pradă bătu din palme. Acum că începuse treaba, nu mai avea rost să dea înapoi. După aceea, însă, avea să meargă la culcare – dar iată că soarele deja răsărea.

– Totuși, e păcat că nu a întrebat nimeni de ce se aflau acele barje în docuri. Cu trapele lăsate, ascunzând toți trolocii ăia. Nu zic că ar fi știut careva că acolo erau troloci. Bucla sa dublă de mingi păru că se va destrăma, așa că reveni la cercul de la început. „Pe Lumină, cât de istovit era!” Da’ mă gândesc și eu că vreunul dintre Înalții Seniori ar fi putut să întrebe…

Cei doi tineri se priviră unul pe altul cu o încruntătură care spunea că-i pusese pe gânduri, iar Thom zâmbi în sinea lui. Încă o sămânță sădită, și foarte ușor, chiar prea ușor. Iată încă un zvon care se năștea chiar dacă ei aveau deja o idee despre cine trebuia să aibă grijă de docuri. Iar zvonurile au obiceiul să se răspândească – un astfel de zvon nu avea să rămână mult între zidurile orașului, așa că suspiciunea dintre oamenii simpli și nobili avea să se adâncească. Deci la cine vor trage oamenii simpli, dacă nu la omul pe care știau cât de mult îl urăsc nobilii. Cel care salvase Stânca de Făpturile Umbrei. Rand al’Thor. Seniorul Dragon.

Venise timpul să lase să crească ceea ce tocmai sădise. Dacă rădăcinile prinseseră, nu mai putea spune nimic care să le desprindă, iar în această noapte mai împrăștiase și alte semințe. Însă i-ar fi încurcat socotelile dacă ar fi știut cineva că el fusese cel care se ocupase de toate astea.

– Da’ vitejește s-au mai luptat azi-noapte și Înalții Seniori. Păi, eu am văzut…

Se îndepărta și vorbele i se auzeau din ce în ce mai încet – femeile se apucară degrabă de măturatul lor, iar tinerii luară cufărul și plecară.

– Am ce le da de lucru până și menestrelilor, se auzi majhere în spatele său. Mâinile care nu fac nimic se cheamă că stau degeaba.

Se întoarse cu agilitate spre ea, având în vedere piciorul beteag, și făcu o plecăciune adâncă. Creștetul ei îi venea până sub umăr, însă părea să cântărească de două ori mai mult decât el. Chipul ei îi amintea de o nicovală – iar bandajul din jurul tâmplelor nu o făcea deloc mai atrăgătoare –, avea o bărbie în plus și ochii ca două bucăți negre de cremene adânc înfipte în cap.

– Dimineața bună, cinstită doamnă. Iată un mic dar care să stea mărturie zilei ce tocmai a început. Își flutură mâinile prin aer și îi vârî în părul grizonant care ieșea pe deasupra bandajului o floare galben-aurie vârstată, care nu arăta prea rău, deși o ținuse o vreme în mânecă. Bineînțeles că ea trase floarea afară imediat și o privi cu suspiciune, însă el chiar asta își dorea. Până să se dezmeticească, el deja făcuse trei pași mari, iar atunci când strigă după el, nu o ascultă și nici nu încetini. „Ce femeie îngrozitoare, își zise el. Dacă i-am fi dat drumu’ printre troloci, ar fi reușit să îi pună pe toți la măturat și lustruit.”

Își ascunse cu mâna un căscat. Fălcile îi trosniră. Era prea bătrân pentru așa ceva. Era istovit, iar genunchiul îl săgeta de durere. Nopțile nedormite, bătăliile și intrigile… Prea bătrân. Ar trebui să locuiască undeva la o fermă, printre găini. La ferme găsești întotdeauna găini. Şi oi. Nu pot fi prea greu de îngrijit; păstorii nu fac altceva decât să șadă și să cânte la nai. Bineînțeles, el avea să cânte la harpă, nu la nai. Sau la flaut; vremea rea nu îi pria harpei. Iar în apropiere avea să fie un orășel cu un han unde îi va înnebuni pe mușteriii din sala cea mare. Își flutură din nou mantia trecând pe lângă două slujnice. Nu o purta pe căldura asta pentru alt motiv decât a lăsa să se vadă că era menestrel. Părură mai binedispuși atunci când îl zăriră, căci sperau că se va opri pentru a-i distra câteva clipe. Ce sentiment de împlinire… într-adevăr, o fermă avea punctele sale tari. Un loc liniștit. Nici un om care să îl deranjeze. Totul era bine dacă se găsea și un orășel pe aproape.

Când deschise ușa odăii sale încremeni. Moiraine se îndreptă de spate ca și cum nu ar fi fost nimic neobișnuit să îi scotocească prin hârtiile întinse pe masă, apoi își aranjă rochia, luând loc pe un scăunel. Avea în fața lui o femeie frumoasă, binecuvântată cu toate harurile care încântă un bărbat, printre care se număra și faptul că râdea de ciudățeniile sale. „Netotule! Netot bătrân! E o Aes-Sedai, iar tu ești prea obosit ca să mai gândești cum trebuie.”

– Bună dimineața, Moiraine Sedai, spuse el în timp ce își agăța haina într-un cui. Încerca să nu se uite la cufărul pentru instrumente de scris, care se afla sub masă, așa cum îl lăsase. Nu avea nici un rost să o lase să-și dea seama că avea o valoare. Nu ar fi avut rost nici măcar să verifice cufărul după ce pleca Moiraine; ar fi putut să o descuie și să o încuie la loc conducând, iar lui nu i-ar fi rămas nici o dovadă. Așa istovit cum era, nu reușea nici măcar să își amintească dacă lăsase acolo vreun lucru care să îl dea de gol. De altfel, nu își amintea dacă lăsase în toată camera vreun astfel de lucru. Din câte vedea el, toate erau la locul lor. Nu credea că ar fi putut să fie atât de nesăbuit încât să lase ceva la vedere. Ușile odăilor servitorilor nu aveau totuși încuietori de nici un fel.

Umbra Se Intinde Roata Timpului

 


Cartea Umbra se întinde poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: