"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 13 decembrie 2017: Laleaua neagră – Alexandre Dumas

În timp ce Wilhelm de Orania, după ce se asigurase că cei doi adversari ai săi erau morți, galopa pe drumul Leydei urmat de colonelul van Deken pe care-l găsea puțin prea compătimitor pentru a-i acorda și în viitor aceeași încredere, Craeke, servitorul credincios, călare și el pe un cal viguros, departe de a-și închipui îngrozitoarele evenimente care s-au petrecut de la plecarea lui, alerga pe drumurile străjuite de arbori ce duceau afară din oraș și din satele vecine. De îndată ce se simți în siguranță, pentru a nu trezi bănuieli, lăsă calul într-un grajd și își continuă liniștit călătoria până la Dordrecht pe un vapor, trecând cu îndemânare pe drumuri scurte, formate de brațele sinuoase ale fluviului, care îmbrățișau cu mângâierile lor umede insulele mărginite de sălcii, de trestii și de ierburi înverzite în care pășteau cu indolență la soare cirezi de vite grase.

Craeke recunoscu de departe orașul Dordrecht, vesel, așezat la poalele unei coline presărate cu mori. Văzu frumoasele case roșii cu linii albe, scăldându-și în apă temelia de cărămidă și fluturându-și în balcoanele deschise spre fluviu covoarele de mătase împodobite cu flori de aur, minunății ale Indiei și Chinei; și lângă aceste covoare, undițe mari – capcane permanente pentru prins țiparii lacomi, atrași în preajma locuințelor de resturile aruncate în apă zilnic de gospodine.

Craeke zări din barcă la poalele colinei, printre morile cu aripi ce se rotesc necontenit, clădirea albă-trandafirie, ținta călătoriei sale. Casa se profila pe fondul întunecat al pădurii de ulmi gigantici, iar crestele acoperișului se pierdeau în frunzișul gălbui al unei perdele de plopi. Era așezată ca într-o pâlnie, iar soarele învăluind-o, părea că vrea să usuce, să încălzească sau chiar să rodească ultimele dâre de ceață, pe care vegetația densă nu o putea împiedica să pătrundă aici, purtată de vântul dinspre râu, în fiecare dimineață și în fiecare seară.

Străin în mijlocul tumultului obișnuit al orașului, Craeke se îndreptă imediat spre casa pe care trebuie neapărat să o descriem cititorilor noștri.

Albă, curată, strălucitoare, mai îngrijit spălată și ceruită în colțurile ascunse decât în cele aparente, ea adăpostea un muritor fericit.

Acest fericit muritor.

– Rara avis, cum spune Juvenal.

– Era doctorul van Baerle, finul lui Corneille. El locuia din copilărie în casa pe care am descris-o, căci în ea se născuseră tatăl și bunicul său, vechi negustori nobili, din nobilul oraș Dordrecht.

Domnul van Baerle, tatăl, agonisise în comerțul cu India trei sau patru sute de mii de florini, pe care domnul van Baerle-fiul i-a moștenit neatinși în 1668, la moartea bunilor și dragilor săi părinți; florinii fuseseră bătuți unii în 1640, iar alții în 1610, ceea ce dovedea că erau florini ai lui van Baerle-tatăl și florini ai lui van Baerle-bunicul; acești patru sute de mii de florini nu erau decât banii de buzunar ai lui Cornelius van Baerle, eroul acestei povestiri, căci proprietățile sale din provincie dădeau un venit de aproximativ zece mii de florini.

La trei luni după funeraliile soției sale.

– Care părea că a plecat înainte pentru a-i ușura drumul veșniciei, așa cum îi ușurase drumul vieții.

– Când demnul cetățean, tatăl lui Cornelius, se pregătea și el să moară, i-a spus fiului său, îmbrățișându-i pentru ultima oară:

– Bea, mănâncă și cheltuiește, dacă vrei să trăiești cu adevărat, pentru că a trăi nu înseamnă să lucrezi toată ziua stând pe un scaun de lemn sau pe un fotoliu de piele, într-un laborator sau într-un magazin. Vei muri și tu și dacă n-ai să ai un fiu, numele nostru se va stinge, iar florinii mei, pe care nimeni nu i-a cântărit vreodată.

– În afară de tatăl meu, de mine și de turnător – uimiți, se vor trezi pe mâna unui stăpân necunoscut. Dar mai ales nu-l imita pe nașul tău Corneille de Witt, care s-a aruncat în politică, cea mai ingrată dintre cariere și care va sfârși cu siguranță rău.

Apoi respectabilul domn van Baerle muri, lăsându-l mâhnit pe Cornelius, căci își iubea foarte mult tatăl și mult mai puțin florinii.

Cornelius rămase deci singur în casa cea mare.

În zadar îi oferi nașul său Corneille slujbe în administrația de stat; în zadar încercă să-l facă să simtă gustul gloriei când, Cornelius, pentru a-și asculta nașul, se îmbarcase cu de Ruyter pe vasul Cele șapte provincii care avea sub comanda sa o sută treizeci și nouă debastimente; cu aceste nave, vestitul amiral avea să cumpănească singur soarta Franței și a Angliei. Condus de pilotul Léger, el ajunse la o bătaie de pușcă de vasul Prințul, pe care se afla ducele de York, fratele regelui Angliei. Atacul lui de Ruyter, șeful său, fu atât de brusc și de îndemânatic, încât ducele de York, simțind că nava e în pericol de a fi distrusă, n-avu decât timpul necesar să se retragă pe bordul lui Saint-Michel. Când Cornelius văzu vasul Saint-Michel ieșind din poziție sfărâmat de ghiulele olandeze, când văzu vasul Contele de Sanwick explodând și pe cei patru sute de mateloți pierind în valuri sau în foc, când văzu că după ce douăzeci de bastimente fuseseră făcute țăndări, trei mii de oameni omorâți și cinci mii răniți, tot nu se putea hotărî nimic, deoarece fiecare își atribuia victoria, că lupta trebuia mereu reluată și că numai un nume în plus.

– Southwood-Bay.

– A fost înscris în istoria bătăliilor, când calculă cât timp pierde ca să-și astupe ochii și urechile un om care vrea să reflecteze, chiar dacă semenii săi se bombardează între ei, Cornelius își luă rămas bun de la Ruyter, de la Ruartul de Pulten și de la glorie, sărută genunchii primului ministru pe care-l venera și se întoarse în casa sa de la Dordrecht. Se simțea bogat gândindu-se la odihna dobândită, la cei douăzeci și opt de ani ai săi la sănătatea sa de fier și la vederea sa ageră; dar nu atât cei patruzeci de mii de florini capital și cei zece mii de florini venituri îl făceau să se simtă bogat, ci convingerea că omul primește întotdeauna prea mult de la soartă ca să fie fericit și destul ca să nu fie.

În consecință, se hotărî să-și clădească fericirea în felul lui; Cornelius începu să studieze plantele și insectele, culese și clasă toată flora insulelor olandeze, cercetă toată entomologia provinciei, asupra căreia redactă un tratat cu planșe desenate de mâna lui și în sfârșit, neștiind cu ce să-și mai ocupe timpul și mai ales cum să cheltuiască banii, care se înmulțeau într-un ritm vertiginos, el își alese dintre nebuniile obișnuite în țară și în epoca sa, una dintre cele mai elegante și mai costisitoare îndeletniciri. Îndrăgi lalelele.

Era, cum se știe, pe vremea când flamanzii și portughezii, practicând pe întrecute acest gen de horticultură au ajuns să divinizeze laleaua și să facă din această floare adusă din orient ceea ce nimeni n-a îndrăznit vreodată să facă din speța umană, de teamă să nu provoace gelozia lui Dumnezeu.

În curând de la Dordrecht la Mons nu se mai vorbea decât despre lalelele domnului van Baerle, iar straturile sale, șanțurile, camerele de uscat, răsadnițele fură vizitate la fel ca odinioară galeriile și bibliotecile din Alexandria de către iluștrii călători romani.

Van Baerle începu prin a cheltui venitul său anual pentru a-și alcătui colecția, apoi luă din florinii lăsați de tatăl său pentru a o perfecționa; munca îi fu răsplătită cu un rezultat măreț; el realiză cinci noi specii pe care le numi Jeanne după numele mamei sale, Baerle după numele tatălui său și Corneille după numele nașului său.

– Celelalte nume ne scapă, dar amatorii le pot găsi cu siguranță în cataloagele vremii.

La începutul anului 1672, Corneille de Witt veni la Dordrecht unde urma să locuiască trei luni în bătrâna casă a familiei sale; se știe că nu numai Corneille era născut la Dordrecht, dar că și familia de Witt era originară din acest oraș.

Încă de pe atunci, cum spunea Wilhelm de Orania, Corneille nu se bucura de popularitate. Totuși, pentru concetățenii săi, oameni de treabă din Dordrecht, el nu era încă un scelerat bun de spânzurat; doar puțin nemulțumiți de republicanismul său cam prea pur, dar mândri de valoarea lui personală, când sosi, îl primiră după obiceiul locului, cu vin din podgoriile orașului.

După ce mulțumi concetățenilor săi, Corneille se duse să-și vadă bătrâna casă părintească și porunci să se facă unele reparații, înainte ca doamna de Witt, soția sa, sa vină să se instaleze împreună cu copiii. Apoi Ruartul se îndreptă spre casa finului său, poate singurul locuitor din Dordrecht care ignora încă prezența Ruartului în orașul natal.

Pe cât de multă ură trezise Corneille de Witt, mânuind semințele răufăcătoare, numite pasiuni politice, pe atât de multă simpatie își atrase van Baerle, neglijând cu totul întreținerea relațiilor politice, absorbit fiind doar de cultura lalelelor.

Cum van Baerle era iubit de servitorii și de lucrătorii săi, nu-și putea închipui că există pe lume oameni care să dorească răul altui om.

 


Cartea Laleaua neagră poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: