"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 13 februarie 2018: Crima din Orient Express – Agatha Christie

În vagonul restaurant, totul fusese pregătit cu grijă. Poirot și Bouc se așezară la o masă, iar doctorul își trase un scaun ceva mai departe. Pe masă, în fața lui Poirot, se întindea planul vagonului „Istanbul-Calais”. Numele pasagerilor erau trecute cu cerneală roșie. Într-un colț al mesei fuseseră puse pașapoartele și biletele de tren. Pe masă se mai găsea hârtie de scris, cerneală, tocuri și penițe.- Excelent, spuse Poirot, putem începe ancheta fără alte formalități. Cred că, întâi, ar trebui să înregistrăm mărturia conductorului. Probabil că știi ceva despre el. Ce fel de om e? Putem avea încredere în el?

– Sunt sigur de el. Pierre Michel lucrează pentru compania noastră de mai bine de cincisprezece ani. E francez, de pe lângă Calais. Foarte conștiincios și cinstit. Poate nu cine știe ce inteligent.

Poirot dădu din cap, înțelegător.

– Bine, spuse el. Să-l chemăm.

Pierre Michel își mai revenise, deși era încă extrem de nervos.

– Sper că domnul nu va crede că a fost o neglijență din partea mea, începu el îngrijorat, uitându-se când la Poirot, când la Bouc. E groaznic ce s-a întâmplat. Sper că domnul nu crede că am vreun amestec.

După ce-l liniști, Poirot începu ancheta propriu-zisă. Notă mai întâi numele și adresa lui Michel, de când e în serviciu și vechimea pe linia Istanbul-Calais. Poirot știa de mai înainte aceste amănunte, dar mai știa că întrebările de rutină îl pun pe om mai în largul lui.

– Și acum, continuă Poirot, să ne întoarcem la evenimentele de astă-noapte. Când anume s-a dus domnul Ratchett să se culce?

– Aproape imediat după cină, domnule. De fapt, cu puțin înainte de a părăsi Belgradul. La fel a făcut și cu o noapte înainte. Mi-a cerut să-i fac patul în timp ce se afla încă la masă.

– A mai intrat cineva după aceea în compartimentul lui?

– Valetul său, domnule, și tânărul american, secretarul.

– Altcineva?

– Nu, domnule, cel puțin după câte știu eu.

– Bine. Și asta a fost ultima oară când l-ai văzut sau auzit?

– Nu, domnule. Ați uitat că m-a sunat pe la unu fără douăzeci, la puțină vreme după ce ne-am înzăpezit?

– Spune-mi exact cum s-au petrecut lucrurile.

– Am bătut la ușă, dar mi-a răspuns că n-are nevoie de nimic, că s-a înșelat.

– Ți-a vorbit englezește sau franțuzește?

– Franțuzește.

– Care au fost exact cuvintele lui?

– Ce n’est rien. Je me suis trompé.

– Într-adevăr, spuse Poirot, același lucru l-am auzit și eu. Și apoi ai plecat?

– Da, domnule.

– Te-ai reîntors la locul dumitale?

– Nu, domnule. Tocmai sunase o altă sonerie și m-am dus să răspund.

– Acum, Michel, aș vrea să-ți pun o întrebare importantă. Unde te aflai la ora unu și un sfert?

– Eu, domnule? Stăteam pe scăunelul meu de la capătul coridorului.

– Ești sigur?

– Bineînțeles… Dacă nu cumva…

– Ei?

– M-am dus în celălalt vagon, cel de la Atena, să stau de vorbă cu colegul meu. Am vorbit despre zăpadă. Asta s-a întâmplat la puțină vreme după unu, dar n-aș putea să vă spun cu precizie ora.

– Și te-ai înapoiat când?

– Știu că am auzit una din soneriile din vagonul meu… Îmi amintesc că v-am mai spus. Era doamna americană, care a sunat de vreo câteva ori.

– Țin minte, spuse Poirot. Și după aceea?

– După aceea, domnule? Da, m-ați sunat dumneavoastră, v-am mai adus niște apă minerală, apoi la vreo jumătate de oră după aceea am făcut patul în compartimentul tânărului american, secretarul domnului Ratchett.

– Domnul MacQueen era singur în compartiment când i-ai făcut patul?

– Colonelul englez de la numărul 15 era cu el. Stăteau de vorbă.

– Ce-a făcut colonelul după ce l-a părăsit pe domnul MacQueen?

– S-a dus în compartimentul lui.

– Numărul 15 e foarte aproape de locul dumitale, nu-i așa?

– Întocmai, domnule. E al doilea compartiment de la capăt.

– Avea patul aranjat?

– Da, domnule. I-l pregătisem când se afla la masă.

– Pe la ce oră se întâmplau toate astea?

– N-aș putea spune precis, domnule. Dar, în orice caz, nu trecuse de două.

– Și apoi?

– Am rămas la locul meu până dimineața.

– Te-ai mai dus în vagonul de la Atena?

– Nu, domnule.

– Poate ai adormit?

– Nu cred, domnule. Din cauză că trenul stătea pe loc, n-am moțăit, cum fac de obicei.

– Ai văzut vreun pasager trecând pe coridor?

Omul se gândi câteva clipe.

– Una dintre doamne s-a dus la toaleta din celălalt capăt al vagonului.

– Care doamnă?

– Nu știu. Era departe pe coridor, și era cu spatele la mine. Purta un chimono roșu-închis, cu niște balauri desenați pe el.

Poirot dădu din cap.

– Și după aceea?

– Nu s-a mai întâmplat nimic până dimineață.

– Ești sigur?

– Ah, pardon, domnule. Dumneavoastră ați deschis ușa și v-ați uitat o clipă afară.

– Bine, prietene, spuse Poirot. Tocmai mă întrebam dacă o să-ți amintești de asta. Dar fiindcă veni vorba, m-a trezit la un moment dat un zgomot, o bufnitură, de parcă cineva greu s-ar fi lovit de ușa mea. Ai vreo idee ce ar fi putut să fie?

Conductorul făcu ochii mari.

– N-a fost nimic, domnule, absolut nimic, sunt sigur.

– Atunci, înseamnă că oi fi avut un coșmar, filosofă Poirot.

– Dacă nu cumva, interveni Bouc, zgomotul venea din compartimentat vecin.

Poirot nu luă în seamă această observație. Sau poate nu dorea s-o facă față de conductor.

– Să trecem la un alt punct, spuse el. Să presupunem că în noaptea trecută un ucigaș s-a urcat în tren. E absolut sigur că n-ar fi putut să-l părăsească după comiterea crimei?

Pierre Michel clătină hotărât din cap.

– Nici nu s-ar fi putut ascunde pe undeva?

– Au fost scotocite toate ungherele, spuse Bouc. Renunță la o asemenea idee, prietene.

– În afară de asta, observă Michel, nimeni nu poate intra în vagonul de dormit fără să-l văd eu.

– Care a fost ultima gară?

– Vincovici.

– Ce oră era?

– Ar fi trebuit să plecăm din Vincovici la 11.58. Din cauza vremii, însă, am avut o întârziere de douăzeci de minute.

– Ar fi putut să vină cineva dinspre celelalte vagoane?

– Nu, domnule. După ce masa de seară e servită, ușa spre celelalte vagoane se încuie.

– Dumneata ai coborât din tren la Vincovici?

– Da, domnule. Am coborât pe peron, ca de obicei, și am rămas lângă scară. Ceilalți conductori au făcut la fel.

– Dar ușa din față, de lângă vagonul restaurant?

– Rămâne întotdeauna încuiată pe dinăuntru.

– Acum nu-i chiar atât de încuiată.

Michel păru o clipă surprins, apoi se lumină la față.

– O fi deschis-o vreun pasager, ca să privească zăpada de afară.

– Probabil, spuse Poirot.

Stătu câteva clipe pe gânduri, bătând cu degetele în masă.

– Domnul îmi găsește vreo vină? Întrebă Michel cu sfială.

Poirot îi zâmbi încurajator.

– N-ai prea avut noroc, prietene, îi spuse. Ah, mai e încă ceva. Ai spus că ai auzit o altă sonerie tocmai când băteai la ușa domnului Ratchett. De altfel, am auzit-o și eu. A cui era?

– A prințesei Dragomiroff. Dorea s-o chem pe cameristă.

– Și ai chemat-o?

– Da, domnule.

Poirot se aplecă asupra planului din fața lui. Îi făcu semn din cap lui Michel.

– Asta-i tot, deocamdată.

– Mulțumesc, domnule.

Michel se ridică. Se uită înspre Bouc.

– Nu te necăji, îi spuse acesta amabil. Nu văd să fi greșit cu ceva.

Mulțumit, Pierre Michel ieși.

 

Crima Din Orient Express

 


Cartea Crima din Orient Express poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: