/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 13 iunie 2018: Câinii de diamant. Zile pe Turcoaz – Alastair Reynolds

Vedeam exact ce vedea și Childe pe cadrul ușii. Semnele semănau cu cele descifrate adineauri, doar că simbolurile erau acum diferite. Patru figuri necunoscute erau inscripționate pe partea stângă a ușii, aliniate pe verticală. Fiecare figură era compusă din patru elemente rectangulare de mărimi diferite, îmbinate în diverse configurații. Childe privi spre partea cealaltă a ușii. Acolo erau alte patru figuri, oarecum similare cu cele văzute deja.

– Categoric, nu este o progresie geometrică, spuse Childe.

– Nu. Pare a fi mai degrabă un test de conservare a simetriei prin diferite translații, murmură Celestine. Primele trei figuri din stânga jos au fost rotite peste un număr întreg de unghiuri drepte, rezultând astfel formele corespondente din partea cealaltă. Dar cele două figuri din vârf nu sunt rotite simetric. Sunt imagini în oglindă, plus o rotație.

– Așadar, apăsam figura din dreapta sus, da?

– Probabil. Dar și cea din stânga ar merge.

– Mda, spuse Hirz. Dar numai dacă nu luăm în considerare lecția învățată la testul dinainte. Tâmpiții care au făcut chestia asta au gândit de la stânga la dreapta.

Childe ridică mâna deasupra figurii din partea dreaptă.

– Sunt gata să apăs.

– Stai. Am urcat treptele și am trecut peste prag, apropiindu-mă de Childe. Nu cred că ar trebui să fii singur aici.

Mă privi cu un fel de recunoștință. Niciunul dintre ceilalți nu i se alăturase încă, și m-am întrebat dacă aș fi făcut acest lucru, presupunând că eu și Childe nu am fi fost vechi prieteni.

– Dă-i drumul, apasă, l-am îndemnat. Chiar dacă greșim, pedeapsa nu poate fi prea severă în acest stadiu.

Încuviință din cap și apăsă simbolul din partea dreaptă.

Nu se întâmplă nimic.

– Poate cel din partea stângă?

– Încearcă. Nu are ce să strice. Este evident că deja am făcut ceva greșit.

Childe apăsă celălalt simbol de pe rândul de sus.

Nimic.

Am scrâșnit din dinți.

– În regulă. Ai putea încerca unul din simbolurile despre care știm cu siguranță că sunt greșite. Ești gata să faci asta?

Childe mă privi și încuviință.

– Nu m-am ostenit că îl aduc pe Forqueray până aici doar ca să se plimbe. Costumele astea sunt proiectate să reziste la multe lovituri.

– Chiar și din partea extratereștrilor?

– Suntem pe cale de a afla, nu-i așa?

Își mișcă palma și apăsă una din figurile simetrice de jos.

Eram încordat, neștiind la ce să mă aștept în situația în care făceam o greșeală intenționată, și întrebându-mă dacă în acest caz era pus în aplicare codul de pedeapsă al Turnului. La urma urmelor, răspunsul considerat corect nu a reușit să obțină nici un răspuns, astfel încât ce rost avea să fim penalizați pentru un răspuns greșit?

Apăsă figura, tot nu se întâmplă nimic.

– Așteaptă, spuse Celestine, venind lângă noi. Am o idee. Poate că nu va răspunde, pozitiv sau negativ, până când nu suntem toți în aceeași încăpere.

– Există doar un singur mod de a afla, adăugă Hirz, apropiindu-se.

Forqueray și Trintignant ni se alăturară.

Când ultimul dintre ei trecu peste prag, ușa din spatele lor, cea prin care intrasem cu toții, se închise. Nu exista nici un semn pe ea, totuși, nimic din ce încercă Forqueray nu reuși să o deschidă.

Ceea ce, bănuiesc, avea sens. Acceptasem deja următoarea provocare, trecuse vremea retragerilor pline de demnitate. Gândul acesta nu era prea liniștitor. Încăperea era mai mică decât precedenta, iar mediul era dintr-o dată cu mult mai claustrofobic.

Stăteam aproape umăr lângă umăr.

– Știți, cred că prima încăpere a fost doar încălzirea, spuse Celestine. De-abia aici treaba începe să devină mai serioasă.

– Apasă odată afurisitul de simbol, se oțărî Hirz.

Childe făcu întocmai cum i se spusese. Ca și mai înainte, urmă o pauză neplăcută, care dură probabil doar jumătate de secundă, dar păru infinit de lungă, de parcă soarta noastră ar fi fost cântărită de o mașinărie judiciară îndepărtată. După aceea, niște bufnituri și vibrații semnalizară deschiderea ușii.

Simultan, se deschise iar ușa din spatele nostru. Ieșirea din Turn era liberă din nou.

– Forqueray. Se auzi vocea lui Childe.

Ultranautul trimise în beznă camera de filmat.

– Ei bine?

– Devine puțin cam monoton. Altă încăpere, altă ușă, alt set de semne.

– Nici o capcană?

– Niciuna care să poată fi observată de cameră, ceea ce nu înseamnă mare lucru.

– De data asta, mă duc eu, spuse Celestine. Nu vine nimeni până nu verific problema, s-a înțeles?

– Sunt de acord, încuviință Hirz, uitându-se în urmă, spre calea de ieșire.

Celestine păși în întuneric.

Mi-am dat seama că nu-mi mai plăcea să îi văd pe ceilalți de parcă nu ar fi purtat costume, deodată, păream cu toții prea vulnerabili, și pentru asta am ordonat oprirea editării câmpului meu vizual. Tranziția a fost înceată, costumele se formară în jurul nostru ca niște aure groase. Doar căștile rămaseră semitransparente, astfel încât îi puteam identifica pe ceilalți fără ajutorul unor etichete vizuale greoaie.

– Este o altă șaradă matematică, spuse Celestine. Destul de ușoară și acesta. Încă nu suntem solicitați prea tare.

– Mda, păi, îmi convine să nu prea fiu solicitată, comentă Hirz.

Childe nu păru impresionat.

– Ești sigură de răspuns?

– Ai încredere în mine. Puteți intra.

De data aceasta, semnele păreau mai complicate, și la început mi-a fost teamă că Celestine fusese prea încrezătoare.

Pe partea stângă a ușii, întinzându-se deasupra acesteia, se afla o bandă verticală marcată cu mai multe canale orizontale situate la distanțe egale, semănând cu o riglă. Doar că unele dintre aceste canale tăiate cu mare grijă erau mai adânci decât altele. Pe partea cealaltă a ușii se afla o riglă similară, dar cu un alt aranjament al canalelor mai adânci, niciunul aliniat cu cel din stânga.

M-am uitat câteva secunde la cadrul ușii, gândindu-mă că soluția îmi va trece pur și simplu prin minte. M-am străduit să-mi recapăt inspirația care venea atât de natural altădată. Dar canalele refuzau să se potrivească vreunei ordini matematice.

L-am privit pe Childe, nici pe fața lui nu se citea mai multă pricepere.

– Nu înțelegi? Mă întrebă Celestine.

– Nu prea.

– Richard, sunt nouăzeci și unu de canale, vorbi cu tonul unei profesoare care începe să-și piardă răbdarea cu un elev mai leneș. Dacă numărăm de jos în sus, canalele următoare sunt mai adânci decât celelalte: al treilea, al șaselea, al zecelea, al cincisprezecelea. Să mai continui?

– Cred că ar fi bine, recunoscu Childe.

– Mai sunt șapte canale adânci, terminând cu al nouăzeci și unulea. Acum le vedeți cu siguranță. Gândiți geometric.

– Așa fac! Am replicat, morocănos.

– Explică-ne, Celestine! Ceru Childe, scrâșnind din dinți.

Celestine oftă.

– Sunt numere triunghiulare.

– În regulă, admise Childe. Dar nu cred că știu ce e acela un număr triunghiular.

Celestine se uită în tavan pentru o clipă, de parcă și-ar fi căutat inspirația.

– Așa, gândește-te la un punct, bine?

– Mă gândesc.

– Acum înconjoară acel punct cu alte șase, toate la aceeași distanță unul de celălalt. Ai priceput?

– Da.

– Continuă să adaugi puncte, întinzându-te în toate direcțiile, cât de mult îți poți imagina, fiecare punct având șase puncte în jurul său.

– Până aici am înțeles.

– Ar trebui să vezi ceva asemănător cu jocul de dame chinezesc. Acum, concentrează-te din nou asupra unui singur punct, aproape de centru. Trage o linie de la acesta la unul dintre cele șase puncte învecinate, apoi o altă linie la unul dintre cele două puncte aflate de o parte și de cealaltă a vecinului ales. Apoi unește cele două capete. Ce ai obținut?

– Un triunghi echilateral.

– Bun. Am avut grijă de trei. Acum închipuie-ți că laturile triunghiului sunt de două ori mai lungi. Câte puncte sunt acum unite?

Childe răspunse după o mică ezitare.

– Șase. Cred.

– Da.

Celestine se întoarse spre mine.

– Richard, ai înțeles?

– Mai mult sau mai puțin. Am recunoscut, încercând să vizualizez mintal formele.

– Atunci, să continuăm. Dacă triplăm laturile triunghiului, unim nouă puncte, plus încă unul aflat în centru. În total, zece. Urmează un triunghi de patru ori mai mare și avem cincisprezece.

Se opri, să ne dea timp să-i urmărim raționamentul.

– Mai sunt opt până la nouăzeci și unu, care are treisprezece puncte pe fiecare latură.

– Ultimul canal, am spus, recunoscând în sinea mea că, indiferent despre ce fusese vorba în această problemă, Celestine o înțelesese cu siguranță.

– Dar în acel interval sunt numai șapte canale adânci, continuă ea. Asta înseamnă că ne rămâne doar să găsim canalul din partea dreaptă corespunzător numărului triunghiular lipsă.

– Doar? Se miră Hirz.

– Uite, este simplu. Eu știu răspunsul, dar nu trebuie să mă credeți pe cuvânt. Triunghiurile urmează o secvență simplă. Dacă pe rândul de jos al ultimului triunghi sunt N puncte, următorul va avea N+1. Unu plus doi fac trei. Unu plus doi plus trei fac șase. Unu plus doi plus trei plus patru fac zece. Apoi cincisprezece, apoi douăzeci și unu.

Celestine făcu o pauză.

– Nu are rost să mă credeți pe cuvânt. Desenați pe costumele voastre o tablă de șah – Forqueray, mă ajuți?

– Și începeți să aranjați punctele în modele triunghiulare.

Așa am făcut. Ne-a luat un sfert de oră, dar după aceea cu toții, inclusiv Hirz, ne-am convins că Celestine avea dreptate. Singurul model care lipsea era cel pentru al cincizeci și cincilea punct, care tocmai se potrivea cu unul dintre canalele adânci din partea dreaptă a ușii.

Era evident. Acela trebuia apăsat.

– Nu-mi place, comentă Hirz. Acum înțeleg. Dar numai după ce am văzut. Dacă există vreun model pe care niciunul dintre noi nu îl poate vedea?

Celestine o privi cu răceală.

– Nu există.

– Uitați ce e, nu trebuie să vă certați, interveni Childe. Celestine a fost prima care a văzut soluția, dar știam că așa va fi. Hirz, nu trebuie să te simți jignită. Nu te afli aici pentru talentul tău matematic. Nici Trintignant, nici Forqueray.

– Mda, păi să-mi spuneți când pot să vă ajut cu ceva, spuse Hirz.

Întinse mâna și apăsă canalul de pe partea dreaptă a ușii.

Totul a mers ca pe roate în următoarele cinci încăperi. Problemele ce trebuiau rezolvate deveniră tot mai grele, dar după ce ne consultam soluția nu era niciodată atât de ascunsă încât să nu ne punem de acord. Pe măsură ce creștea complexitatea, se întâmpla la fel și cu suprafața ocupată de cadrul ușii, dar în afară de asta nu se schimbase nimic în natura provocărilor. Nu am fost nici măcar o dată obligați să acționăm mai rapid decât vroiam, și întotdeauna Turnul ne-a oferit o cale de întoarcere, de fiecare dată după ce traversam o încăpere. Ușa din spatele nostru se închidea doar după ce intram cu toții în încăperea unde se afla problema actuală, ceea ce însemna că putem să evaluăm orice problemă înainte de a ne angaja să o rezolvăm. Pentru a ne convinge că puteam într-adevăr să renunțăm, i-am spus lui Hirz să se întoarcă. A plecat nestânjenită, ușile din spate s-au deschis și s-au închis pe rând, pentru a-i permite să treacă, după care reveni folosind soluțiile deja găsite.

Dar la întoarcere ne-a spus ceva ce ne-a atras atenția.

– Nu știu dacă mi se pare sau.

– Ce e? Sări Childe.

– Cred că ușile se micșorează tot mai mult. Cu siguranță, tavanul este mai înalt în prima încăpere decât aici. Probabil că nu ne-am dat seama pentru că ne-a luat atât de mult să trecem dintr-o încăpere în alta.

– Nu prea are sens, comentă Celestine.

– Cum spuneam, poate doar mi s-a părut.

Dar știam cu toții că nu i se păruse. Ultimele două dați când am trecut peste pragul ușii, costumul mi s-a lovit de cadrul acesteia. Atunci nu am dat atenție, nu mi-a păsat, dar aș fi vrut să nu fie adevărat.
Cainii De Diamant Zile Pe Turcoaz

 


Cartea Câinii de diamant. Zile pe Turcoaz poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: