"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 14 noiembrie 2017: Transgalactica – Philip Reeve

De obicei, nu era atât de ambițios. Pe parcursul vizitelor sale în Ambersai, se mulțumea de regulă să șterpelească două-trei brățări de gleznă și un inel pentru nas. Dar când zărise colierul pe tejgheaua aurăresei, i se păruse o ocazie prea bună ca  s-o rateze. Aurăreasa era ocupată, discutând cu un client care tocmai examinase bijuteria și căruia încerca să-i stârnească interesul față de altele, chiar mai scumpe. Paznicul pe care îl plătise să îi păzească marfa urmărea un canal de sport sau un treide în loc să își facă treaba: purta căști și avea privirea aceea sticloasă pe care o au oamenii când își rulează materialul video direct în cortexul vizual.

Până să afle creierul lui Zen ce anume puneau degetele lui la cale, băiatul înhățase deja colierul și îl strecurase în haină. Apoi se răsucise pe călcâie și își luase tălpășița, încercând să pară nonșalant pe când se topea în mulțime.

Nici nu făcuse douăzeci de pași, când cineva îi tăiase calea. Zen își ținea capul plecat, așa că la început tot ce zărise fuseseră niște cizme butucănoase și un impermeabil roșu, încins cu un cordon. Își ridicase privirea și întrezărise în umbra glugii impermeabilului conturul vag al unui chip de fată. O față copilăroasă, așa i se păruse, dar nu apucase să îi arunce mai mult de o privire , căci aurăreasa băgase deja de seamă că fusese jefuită, iar paznicul ei se dezmeticise și derulând înregistrarea făcută de camera de siguranță a tarabei, îl văzuse pe Zen luând colierul.

 – Hoțul! strigase aurăreasa, iar paznicul înhățase un lathi și pornise pe urmele lui Zen, croindu-și drum prin mulțime.

 – Vino cu mine, zisese fata.

Zen o împinsese la o parte, dar fata îl apucase de braț cu o forță surprinzătoare, mai-mai să-l facă să-și piardă echilibrul. El se eliberase cu o smucitură. În urma lui se auzea tipul cu lathi răcnind și îmbrâncindu-i pe cumpărători din calea lui.

 – Zen Starling! strigase fata cu haina roșie.

Numai că nu era posibil să fi spus asta, probabil auzise el greșit, fiindcă de unde ar fi putut să-i știe numele? O luase la fugă, pierzându-se în îmbulzeala de pe bulevardul Armoniei.

Tocmai când începea să creadă că norocul era de partea sa, auzise deodată vibrația surdă a rotoarelor și, privind îndărăt, zărise în urma lui drona, planând ca o buburuză deasupra mulțimii. Era aerodinamică și amenințătoare și părea să fi fost fabricată pentru uzul armatei. Reflexii de neon îi jucau pe carcasă și ochii laserelor ei aveau o lucire roșiatică. Zen avusese neplăcuta bănuială că în capsulele din partea inferioară se aflau arme. Și chiar dacă nu ar fi fost arme, găsindu-l, drona cu siguranță ar fi putut sa transmită imaginea și poziția lui către datapluta locală, iar asta i-ar fi adus pe cap fie polițiștii, fie bătăușii plătiți ai aurăresei.

Așa că își cameleonizase vechiul hanorac cu fibră inteligentă, făcându-l din albastru negru, și își croise drum prin mulțime, ciulind urechea după cântecul suav al trenului.

Stația Ambersai: mare și cu o fațadă grandioasă ca a unui teatru, cu sigla căii ferate plutind deasupra intrării, scrisă cu litere de foc albastru, vocile bubuitoare din difuzoare recitând o litanie despre stații; fluturi și gândaci-călugăr roind dedesubtul felinarelor din fața gării; cerșetori și copii ai străzii, artiști stradali și vânzători ambulanți oferind fructe, ceai și tăieței, conducători de ricșe certându-se între ei pentru pasageri. Prin această larmă și prin murmurul mulțimii răzbătea zgomotul trenului.

Zen trecu de barierele de la intrare și porni în fugă către peron. Expresul tocmai trăgea în stație. Mai întâi zări locomotiva imensă, o Helden Hammerhead cu corpul prelung îmbrăcat în solzi strălucitori, roșii-aurii. Apoi un șir de ferestre luminate și doi îngeri ai stației pâlpâind de o parte și de alta a vagoanelor ca niște curcubeie rătăcite. Unii dintre turiștii aflați în preajma lui Zen îi arătau cu degetul și le făceau niște fotografii care oricum n-aveau să iasă. Zen se lupta să își păstreze locul în îmbulzeala călătorilor, arzând de dorința de a se uita îndărăt, dar știind că nu trebuia s-o facă pentru că, dacă drona era acolo, tocmai asta ar fi pândit: un chip întors, o privire vinovată.

Ușile se deschiseră. Dădu buzna în vagon printre pasagerii care coborau. Înăuntru se simțea un miros suav, ca și cum trenul ar fi venit dintr-o lume unde era primăvară. Zen găsi un loc la fereastră și se așeză, privindu-și picioarele podeaua de ceramică, modelele de pe husele jerpelite ale banchetelor, într-un cuvânt, uitându-se oriunde mai puțin pe geam, adică în direcția în care tânjea cel mai tare să se uite. Ceilalți pasageri erau navetiști și câțiva curieri motorik cu creierele lor de androizi burdușite cu informațiile necesare unor afaceri de care aveau să se ocupe în cine știe ce stație îndepărtată. Pe bancheta din fața lui Zen moțăiau îmbrățișați doi copii de bogătași din K’mbussi sau Galaghast, amatori de călătorii cu trenul, frumoși ca starurile din treideuri. Zen se gândi să le ia bagajele când avea să coboare, dar norocul lui era capricios în noaptea aceea, așa că se hotărî să nu riște.

Trenul se puse în mișcare atât de lin, că el de-abia observă. Deodată, luminile stației Ambersai rămaseră în urmă, duduitul motoarelor crescu, acompaniamentul roților se iuți. Zen îndrăzni să arunce o privire pe fereastră. Mai întâi îi fu greu să deslușească ceva în confuzia provocată de reflexiile vagoanelor și de luminile orașului, care alunecau dincolo de geam. Apoi zări din nou drona. Ținea pasul cu trenul și din paletele rotoarelor îi țâșneau scântei în timp ce zumzăia la nivelul ferestrei, ațintindu-și asupra băiatului o întreagă armată de ochi mulțifațetați de păianjen și de camere de luat vederi și de cine mai știe ce.

 


Cartea Transgalactica poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: