"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 14 septembrie 2020: JFK 22.11.63 – Stephen King

Niciodată n-am fost ceea ce se cheamă un plângăcios.

Fosta mea soție mi-a spus că principalul motiv pentru care mă părăsește e lipsa mea de “dispoziție emoțională” (de parcă individul pe care îl cunoscuse la întrunirile Alcoolicilor Anonimi n-ar fi avut nicio legătură). Christy zicea că m-ar fi putut ierta că nu am plâns la înmormântarea tatălui ei; îl cunoșteam doar de șase ani și nu aveam cum să înțeleg ce om minunat și generos fusese (și îmi dădea drept exemplu Mustangul decapotabil pe care i-l dăruise când a absolvit liceul). Dar, apoi, când nu am plâns nici la înmormântarea propriilor mei părinți, care au murit la distanță de doi ani unul de celălalt – tata de cancer la stomac, iar mama secerată de infarct când se plimba pe o plajă din Florida -, a început să înțeleagă chestia cu “lipsa mea de dispoziție afectivă”. Eram “incapabil să-mi simt emoțiile”, cum se spune în limbajul AA.

 – Nu ți-am văzut niciodată nicio lacrimă, mi-a spus pe tonul rece pe care oamenii îl folosesc atunci când enunță motivul categoric și final al “rezilierii” unei relații. Nici măcar atunci când mi-ai zis că ori mă duc la dezalcoolizare, ori mă părăsești.

Discuția asta a avut loc cu vreo șase săptămâni înainte să-și facă bagajele și să se mute cu Mel Thomson în capătul celălalt al orașului. “Love story în campusul AA” – asta e altă expresie pe care o folosesc la întrunirile alea.

N-am plâns când a plecat. N-am plâns nici când m-am întors în casa micuță cu ipotecă uriașă. Casa în care nu se născuse niciun copil și nici că se va naște vreunul de-acum încolo. M-am întins pe patul care rămăsese doar al meu, mi-am acoperit ochii cu brațul și am jelit.

Fără lacrimi.

Însă nu sufăr de vreun blocaj emoțional. Christy n-a avut dreptate. Pe la nouă ani, într-o zi când am venit de la școală, mama mă aștepta în pragul ușii. Mi-a spus că Rags, câinele meu, fusese izbit și omorât de un camion care nici măcar nu a oprit. N-am plâns când l-am îngropat, deși tata mi-a zis că nimeni n-o să aibă o părere proastă despre mine, dar am plâns când am aflat. Pe de-o parte pentru că era prima mea întâlnire cu moartea, iar pe de altă parte pentru că era treaba mea să-l îngrop în curtea noastră din spatele casei.

Și am plâns când m-a sunat doctorul mamei și mi-a spus ce se întâmplase în ziua aceea pe plajă.

 – Îmi pare rău, dar nu s-a mai putut face nimic. Uneori totul se întâmplă brusc și noi credem că asta e o binecuvântare pentru persoana suferindă.

Atunci Christy nu era acasă – fusese nevoită să rămână la școală pentru o întrevedere cu mama unui elev care avea oarece nelămuriri referitoare la notele copilului ei – și nu m-a văzut când am plâns. Căci am plâns. M-am dus în micuța spălătorie din casa noastră, am scos un cearceaf murdar din coșul de rufe, mi-am îngropat fața în el și am plâns. Nu mult, dar au fost lacrimi. I-aș fi putut povesti mai târziu, dar n-am crezut că ar fi avut vreun rost, pe de-o parte pentru că ar fi zis că cerșesc milă (ăsta nu e un termen AA, dar ar trebui să fie), iar, pe de altă parte, pentru că nu cred că talentul de a hohoti la comandă este una dintre condițiile unei căsnicii reușite.

Acum, că mă gândesc, nici pe tatăl meu nu l-am văzut vreodată plângând; în stare de maximă emoție i se întâmpla doar să scoată câte un oftat prelung sau câteva gemete-gâgâieli șovăielnice, căci William Epping nu știa ce înseamnă să te bați în piept sau să te zgudui de râs. Era genul puternic și tăcut, iar, în cele mai multe cazuri, mama mea avea aceeași atitudine. Așa că, poate chestia asta cu zgârcenia la plâns e ceva genetic. Dar blocat? Incapabil să-mi simt emoțiile? Nu, niciodată n-am fost așa.

În afară de ziua în care am primit veștile despre mama, mi-amintesc de o singură altă ocazie din viața mea de adult când am plâns; și asta s-a întâmplat când am citit povestirea despre tatăl omului de serviciu. Eram singur în cancelaria de la liceul din Lisbon Falls și corectam eseurile clasei unde predam “engleza pentru adulți”. Auzeam dinspre coridor bufniturile mingilor de baschet, trâmmbița anunțând time-out și urletele galeriilor de la meciul dintre fiarele echipelor Greyhoudns, de la liceul Lisbon, și Tigers. de la Jay.

Cine poate ști când sau de ce viața îi va atârna de un fir de păr?

Tema pe care o dădusem era “Ziua care mi-a schimbat viața”. Majoritatea compunerilor erau sincere, dar oribile: povești siropoase despre o mătușă cumsecade care a luat în gazdă o adolescentă gravidă, un camarad de armată care a dat sens cuvântului “curaj”, o întâlnire întâmplătoare cu o vedetă (cred că era vorba despre Alex Trebek de la Riști și câștigi, sau poate Karl Malden). Cei dintre voi care sunt profesori și au făcut rost de vreo trei-patru mii de dolari în plus predând la o clasă de adulți care vor să-și ia diploma de absolvire a liceului vor înțelege cu siguranță ce vreau să spun când afirm că lecturarea unor asemenea eseuri este o treabă al dracului de demoralizatoare. Notele n-au nicio legătură cu asta sau, cel puțin, pentru mine n-au nicio legătură. Îi treceam pe toți, pentru că niciodată n-am avut vreun elev trecut de majorat care să nu se dea cu fundul de toți pereții doar ca să iasă bine. Dacă scriai ceva, Jake Epping, de la catedra de engleză a liceului Lisbon, îți garanta colacul de salvare. Iar dacă lucrarea mai era și structurată pe paragrafe, primeai cel puțin un 8.

Greu era, însă, că acum pixul cel roșu, nu cuvintele, devenise principala mea unealtă și îl secătuiam de puteri la propriu. Toată afacerea cu corectarea eseurilor era al naibii de plictisitoare și  îmi reclama întreaga atenție. Dacă ajungi la douăzeci și cinci – treizeci de ani fără să ai idee de ortografie (noștri nu noștrii), fără să ai habar când trebuie să scrii cu majuscule (Casa Albă, nu casa albă) sau fără să știi să alcătuiești o propoziție și cu subiect, și cu predicat, atunci, fără doar și poate, n-ai să știi niciodată toate astea. Și totuși, mergem mai departe încercuind vitejește cuvintele scrise greșit  din propoziții ca Soțul meu ma bătut sau tăind formele de perfect simplu ale verbelor și înlocuindu-le cu mai mult ca perfectul.

Jfk 22.11.63


Cartea JFK 22.11.63 poate fi cumpărată de la:

Ai citit această carte? Spune-ți părerea în secțiunea de comentarii de la finalul acestui fragment.


Average Rating:

4,3 rating based on 416.358 ratings (all editions)

ISBN-10:
ISBN-13: 9786064309075
Goodreads: 55306410

Author(s):Publisher: Editura Nemira
Published: 8/21/2020

Jake Epping is a thirty-five-year-old high school English teacher in Lisbon Falls, Maine, who makes extra money teaching adults in the GED program. He receives an essay from one of the students—a gruesome, harrowing first person story about the night 50 years ago when Harry Dunning’s father came home and killed his mother, his sister, and his brother with a hammer. Harry escaped with a smashed leg, as evidenced by his crooked walk.

Not much later, Jake’s friend Al, who runs the local diner, divulges a secret: his storeroom is a portal to 1958. He enlists Jake on an insane—and insanely possible—mission to try to prevent the Kennedy assassination. So begins Jake’s new life as George Amberson and his new world of Elvis and JFK, of big American cars and sock hops, of a troubled loner named Lee Harvey Oswald and a beautiful high school librarian named Sadie Dunhill, who becomes the love of Jake’s life—a life that transgresses all the normal rules of time.
 


Fragmentul zilei – 14 septembrie 2020: JFK 22.11.63 – Stephen King

«
»

Spune-ți părerea:

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

 
%d blogeri au apreciat: