/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 15 iunie 2018: Căpitanul Casse-Cou – L. Boussenard

În vârstă de vreo patruzeci de ani, înalt de statură, vioi, viguros, cu o frunte mare, cu privirea calmă și hotărâtă, cu gura strânsă, umbrită de o mustață subțire, blondă, cu carabina și cartușiera în bandulieră, noul venit seamănă mult mai puțin a tămăduitor decât a șef de partizani. Nici galoane, nici brasardă, nici un fel de semn distinctiv. Olandez din Dordrecht, atotștiutor ca o enciclopedie, chirurg excepțional, doctorul Tromp a alergat ca voluntar din metropolă până aci, chiar de la primele împușcături. Acum este în primul rând un soldat care, îndeplinindu-și vitejește datoria de patriot, folosește din toată inima, când se ivește ocazia, cunoștințele lui medicale vaste, cu adevărat fără pereche. Bun, uman, devotat, el n-are decât un singur defect, acela de a fi un vorbăreț incorijibil. De altfel, să fie chiar un defect? Deși vorbește foarte mult, în orice ocazie, fără întrerupere, spune lucruri atât de interesante, încât este ascultat întotdeauna cu dragă inimă de cei din jur.

Își lasă deoparte echipamentul de război, apoi scoate instrumentele profesionale dintr-o geantă de pânză, pe care o poartă întotdeauna sub cartușieră, și le așează repede pe o masă portativă.

Saluturi afectuoase îl întâmpină din toate părțile; infirmierele se grăbesc să-l ajute. Una îi aduce un castron în care este muiat un burete, alta aprinde o lampă mare, cu spirt. Bunul doctor surâde, mulțumește, răspunde la binețile ce i se adresează și își spală mâinile zicând:

– Soluție de sublimat… excelent antiseptic… Acum sunt al dumitale, Casse-Cou… Bun! Să-mi șterg fața cu buretele.

Apoi își flambează instrumentele la flacăra alcoolului și înaintează în direcția unde se află colonelul scoțienilor. Răniții de lângă ușă protestează.

– Puțină răbdare, dragii mei prieteni… Lăsați-mă să-l operez mai întâi pe acest domn, care este, după câte se pare, în agonie…

Excelentul doctor are și un fel al lui de a înfățișa lucrurile. Ajutat de Casse-Cou și de Fanfan, îl așază pe rănit pe pat, taie tunica elegantă a colonelului până la piele, și exclamă:

– Tii! Ce superbă rană!… Ah, milord!… Sunt tot atât de bucuros să pansez această rană, ca și când eu însumi aș fi făcut-o!… Este admirabilă! Cea de a treia coastă din dreapta este găurită cu atâta precizie, ca la tirul unde se câștigă obiecte… Nici o plesnitură, nici o țandără sărită… nimic, decât o găurică de diametrul glontelui. Traiectoria în linie dreaptă străbate plămânul… Desigur că a ieșit prin partea cealaltă… Nu?… Atunci ce s-a-ntâmplat cu glontele? Ah!… Ce curios!… S-a instalat chiar în mijlocul omoplatului, în care s-a înfipt mai mult de două treimi… Am să-l scot de acolo… Vă rog să răbdați, milord… E mai puțin dureros decât extragerea unei măsele… Un!… Doi!… Iată-l…

Un horcăit surd îi scapă rănitului, care strânge mâna fiului său gata s-o frângă. Brusc, o șuviță de sânge țâșnește din plagă și, în același timp, se aude un ușor zgomot ca de respirație.

– Perfect, reluă chirurgul. Plămânul este acum liber… Respirați, domnule colonel… Hai, respirați adânc, cât puteți de adânc.

Ofițerul scoate un oftat lung și, subit, ochii nu-i mai sunt așa sticloși, iar pomeții capătă o ușoară roșeață.

– Vă simțiți mai bine, nu-i așa?

– Da, mai bine… cu mult mai bine!

– Eram sigur… Ei, Casse-Cou, ce zici de asta? Puțintică răbdare, copiii mei…

Vorbea pe rând, când în engleză, când în franceză, când în olandeză, făcând totuși mai multă treabă decât zgomot, și adăugă:

– În trei săptămâni, veți fi pe picioare, milord… Vedeți dumneavoastră, acest glonte Mauser e o drăgălășenie de proiectil… și curat ca gospodinele din țara mea… Marea lui viteză – șase sute patruzeci de metri pe secundă – îl face aseptic… El străbate țesuturile organice asemenea unui ac, fără să le sfâșie, nu ca o grosolană schijă de obuz, care smulge și sfărâmă totul… Hotărât lucru, glontele Mauser e un glonte foarte cumsecade… a gentlemanly bullet…

Fără să-și întrerupă o secundă măcar potopul acesta de cuvinte, neobositul vorbăreț aplică pe orificiul pe care intrase glontele și pe cel prin care ieșise un tampon gros de vată hidrofilă, îmbibată cu o soluție de sublimat, acoperi cu o compresă, legă totul cu câteva fâșii, pe care le înfășură de jur împrejur, și sfârși zicând:

– Iată, am terminat. Ca regim alimentar: supă de zarzavat, lapte, ouă crude, whisky îndoit cu apă… Peste opt zile, grătar după dorință… și vă garantez că, după cât de solid sunteți clădit, domnule colonel, nu veți avea nici măcar o oră de febră…

Și, fără se aștepte vreun cuvânt de mulțumire, bizarul personaj pleacă, strigând:

– Altul la rând… Ei! Casse-Cou, Fanfan, veniți la mine!

În timp ce sublocotenentul, zăpăcit de această avalanșă de cuvinte și fericit de înlănțuirea cu adevărat minunată a evenimentelor, își strânge în brațe tatăl cu dragoste, doctorul și ajutoarele lui improvizate își urmează vizita. La fiecare pas, noi și noi răni, una mai extraordinară decât alta, în aparență – dintre cele mai grave. O întreagă fantezie a balisticii și a chirurgiei moderne.

Un soldat dintr-un regiment irlandez, socotit mort cu patru zile în urmă într-o încăierare de avanposturi, primise un glonte care-i intrase prin partea de sus a craniului. Glontele traversase creierul de sus în jos, apoi cerul gurii, limba și ieșise puțin deasupra maxilarului inferior. În aceeași încăierare, un alt irlandez primise în partea stângă a capului un glonte, care-i traversase creierul dintr-o parte în alta. Doctorul, arătând cu mândrie cele două răni, comentă:

– Ei, flăcăilor, ce spuneți de asta? Odinioară, cu vechile arme, capetele acestor doi bravi băieți ar fi explodat ca un bostan. Dar distinsul, deliciosul, adorabilul, umanitarul și filantropicul glonțișor Mauser a știut să se strecoare cu subtilitate prin oase și prin pulpa cerebrală, fără alt inconvenient decât o incapacitate momentană de muncă la răniții mei.

– Uimitor! exclamă Fanfan, care nu-și putea crede ochilor și rămase cu gura căscată.

– Uluitor! întări și Casse-Cou.

– În cincisprezece zile vor fi tot atât de zdraveni ca dumneavoastră și ca mine.

– Fără vreo urmare neplăcută?

– Chiar și fără migrene!… Mă tem numai ca unul dintre ei să nu rămână cu un ușor strabism.

– Cum s-ar zice, sașiu.

– Sașiu, da… un pic, atâta tot!

– Atunci, nici nu mai merită să faci război dacă morții învie și cei uciși se bat cu o forță și mai mare.

– Dimpotrivă! Deoarece în civilizația noastră stupidă războiul este un flagel de care bruta din oameni nu s-a putut elibera, trebuie să facem tot ce e posibil ca el să devină cât mai puțin ucigător. În definitiv, care trebuie să fie țelul unui război? Acela – după umila mea părere – de a scoate din luptă, dar nu de a ucide, un cât mai mare număr posibil de beligeranți. Deci este inutil să-i masacrezi, ca altădată, pe toți, pentru ca să fii victorios. Este de ajuns să-l împiedici, pentru o perioadă de timp, pe inamic de a se bate, să-l oprești micșorându-i numărul soldaților…

– Da, astfel încât butada proverbială a unuia dintre generalii noștri nu va mai părea o fantezie de om ursuz: “Mereu aceiași oameni se aruncă-n calea morții.”

– Ah, iată ceva și mai grozav! exclamă chirurgul, examinând un soldat scoțian.

– Ce anume, domnule doctor?

Omul trăgea din pipă cu gravitate și nu părea că se simte prea rău. Avea la gât o rană făcută de glontele “umanitar”. Proiectilul îi intrase pe sub clavicula stângă în clipa când gordonezul se culcase la pământ, în așteptarea atacului. Doctorul căută orificiul de ieșire și, până la urmă, îl descoperi puțin mai sus de șoldul drept, la doi centimetri de osul iliac.

– Priviți – exclamă el entuziasmat – glontele a perforat plămânii, abdomenul, intestinul, bazinul și, în cele din urmă, osul iliac în așa fel, încât acest brav muntean a fost străbătut de sus în jos, dintr-o parte în cealaltă. Nu am nimic de făcut aici!

– Atunci este pierdut? întreabă cu tristețe Casse-Cou.

– Dimpotrivă, se va însănătoși cu siguranță, și asta fără cea mai mică intervenție chirurgicală, care, în cazul de față, i-ar fi absolut dăunătoare. Repaus la pat, supă de legume, ouă crude, whisky îndoit cu apă și o pipă bună, când îți va face plăcere… Continuă, băiete! Altul la rând.

Acest “altul” avea ficatul străpuns dintr-o parte în cealaltă. Nici aici nu trebuia făcut ceva. Adică nici un fel de intervenție. Repaus, igienă, hrană ușoară la început.

Plagă la rinichi: același tratament. Plagă la stomac: mereu același tratament.

Și doctorul adăugă, invariabil:

– Totul merge bine… Vindecare rapidă și sigură.

Ajuns lângă un grup de buri culcați pe saltele, murmură cu tristețe:

– Ah! Drace!… iată că aici chiar că nu se mai poate face nimic.

Erau cinci, sfâșiați, însângerați, mutilați, îndurând fără vaiet suferințe înfiorătoare. Un obuz englezesc de calibru mare căzuse în mijlocul lor și, explodând, omorâse și rănise zece oameni. Cei de aici erau singurii supraviețuitori, dar în ce hal, Dumnezeule mare! Mușchii zdrobiți, oasele sfărâmate, vasele de sânge smulse, un fel de ciulama oribilă de carne, de țăndări de oase, de haine și de sânge închegat, încât Casse-Cou și Fanfan simțiră că li se face rău.

Era pentru prima oară când doctorul nu mai găsea nici un cuvânt de spus și, cu toată stăpânirea lui profesională, lăsă să se vadă o puternică emoție. Și singur, fără alte ajutoare decât acești doi tineri plini de bunăvoință, dar gata să leșine și ei de oroare și de milă, începu să lucreze. Și ce muncă teribilă! Trebuia să amputeze, să resecționeze, să prindă ligamentele, să scotocească cu degetele prin carnea vie pentru a căuta părticelele de metal sau arterele căscate… Aici nu mai avea de-a face cu plăgile mici, fără pericol, curățele, produse de gloanțele Mauser, ci cu traumatisme pe mari întinderi, a căror vindecare este cu atât mai lentă și mai dificilă, cu cât complicațiile survin aproape în chip fatal. Și apoi, în aceste cazuri se produc două șocuri succesive asupra organismului: cel al rănii și șocul operatoriu, care șubrezesc pacientul și-i slăbesc rezistența, cel mai puternic aliat al chirurgiei. În sfârșit, mai sunt și aceste puternice hemoragii, care îl golesc de sânge pe nenorocitul rănit și care sunt un alt factor agravant al stării lui.

Cât de lungi și de dureroase au fost aceste operații, pe care energicii buri le suportară fără să crâcnească, cu eroismul lor obișnuit, deși erau făcute fără cloroform!

Apoi doctorul Tromp reveni lângă tânărul sublocotenent englez, care-și aștepta rândul cu răbdare. Avea clavicula stângă pe jumătate sfărâmată de lovitura cu patul puștii dată în ajun de Casse-Cou. Nu se mai putea folosi de braț. În plus, în partea de sus a pieptului, avea o tăietură adâncă, făcută de vârful sabiei rupte în timpul luptei, pe care șeful cercetașilor o folosise ca pe o armă de temut.

Doctorul dezinfectă cu minuțiozitate plăgile, acoperi rănile cu un pansament, pentru a le feri de microbii patogeni, și, după ce termină această muncă obositoare, se duse să-și ia din nou cartușiera și carabina. Iată-l acum gata să facă iar, cu micul glonte umanitar, răni filantropice, în fața cărora să se extazieze în momentul când le va vindeca.

Chiar de la prima lor întâlnire, deși aceasta fusese cât se poate de brutală, Casse-Cou și sublocotenentul de highlanderi simțiseră o vie simpatie unul pentru celălalt. Tineri amândoi, aproape copii, viteji și cinstiți, atât cât e posibil să fii în timpul unei lupte, fuseseră adversari deopotrivă de înzestrați; iar sufletul lor cavaleresc nu vroia să știe de amoruri proprii rănite, de răzbunări josnice sau de rivalități de neam. Din curajul lor atât de asemănător, s-a născut o stimă reciprocă nemărturisită, astfel încât ei nu s-au mai considerat unul englez și celălalt franco-bur, n-a mai existat nici învingător, nici învins, ci doar doi tineri de treabă, deveniți prieteni buni.

Trecuse aproape o săptămână. În fiecare zi, atâta timp cât îi îngăduiau exigențele serviciului său, Casse-Cou venea și se așeza la căpătâiul rănitului, care-l întâmpina întotdeauna cu un surâs și cu o sinceră strângere de mână.

Capitanul Casse Cou


Cartea Căpitanul Casse-Cou poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: