În timp ce adulții îi împingeau de la spate în camera de depresurizare, copiii se strânseră unul în altul, amuțiți. Se auzi un șuier, apoi ușa exterioară se deschise. Strânși ciorchine în jurul adulților, ieșiră precauți, izbindu-se unul de altul pe când înaintau.
Strălucirea era prea mare pentru a se putea vedea ceva. Se aflau într-un vârtej de pâclă albă. Solul era presărat cu flori de gheață complicate, toate sclipind în baia de lumină. Nirgal îi ținea de mână pe Hiroko și pe Lupul de Preerie, iar aceștia îl împinseră înainte și îi dădură drumul. Băiatul se împletici în revărsarea violentă de strălucire albă.
– Aceasta este calota de ceață, auzi Nirgal vocea lui Hiroko în interfonul din ureche. Durează toată iarna. Dar acum este Ls 205, primăvara, când forța verde pulsează cel mai puternic în lume, alimentată de lumina soarelui. Privește-o!
Nu vedea nimic altceva decât o sferă albă de foc, în concreștere. Lumina solară penetra această sferă pe neașteptate, preschimbând-o într-o explozie de culoare care transformă nisipul înghețat în pilitură de magneziu și florile de gheață în giuvaeruri incandescente. Vântul suflă dintr-o parte a lui Nirgal, sfâșiind ceața. Apărură goluri, iar terenul începu să se vadă până departe, amețindu-l. Atât de mare! Totul e atât de mare! Nirgal îngenunche pe nisip și își propti mâinile pe celălalt picior pentru a-și menține echilibrul. Pietrele și florile de gheață din jurul bocancilor lui licăreau de parcă le privea la microscop. Pietrele erau presărate cu solzi rotunzi de licheni negri și verzi.
La orizont se vedea un deal nu prea înalt, aplatizat. Acolo, pe pietriș, se găsea un transportor aproape acoperit de gheață, de parcă s-ar fi aflat în locul acela de un milion de ani. Modele pulsând în haosul de lumină și rocă, licheni verzi ieșind la iveală din albul înconjurător…
Vorbeau toți deodată. Ceilalți copii începură să alerge împrejur amețiți, țipând de încântare atunci când ceața se îndepărta și le îngăduia să vadă cerul de un roz închis. Lupul de Preerie râdea cât îl ținea gura.
– Sunt ca vițeii fătați iarna și scoși din grajd primăvara. Uite-i cum se poticnesc! O, dragii de voi! Ha, ha, ha! Roko, pentru ei nu e altă cale a vieții! Mai spuse el, chicotind, în timp ce îi ridica din nisip, punându-i din nou pe picioare.
Nirgal se ridică, încercând câțiva pași șovăielnici. Avea senzația că s-ar putea îndepărta plutind; era bucuros că bocancii sunt atât de grei. O movilă lungă, nu mai înaltă de nivelul umerilor, se îndepărta șerpuitor de țărmul de gheață. Jackie se plimba pe culme, și alergă spre ea, împleticindu-se din cauza pantei și a pietrelor risipite la întâmplare peste tot. Ajunse pe creastă și intră în ritmul lui obișnuit de alergare. I se părea că zboară, că ar putea alerga o veșnicie.
Rămase pe loc alături de ea. Priviră în urmă, către malul de gheață, strigând cu o bucurie plină de teamă. Bucuria li se înălță la infinit, prin ceață. Un fascicul de lumină matinală izbucni deasupra lor ca o apă incandescentă. Se întoarseră cu spatele, incapabili să o suporte. Clipind pentru a îndepărta lacrimile care îi inundaseră ochii, Nirgal își văzu umbra proiectată pe ceața care se târa peste pietrele de la picioarele lor. Umbra era înconjurată de o bandă circulară, strălucitoare, de lumină în culorile curcubeului. Scoase un strigăt puternic, iar Lupul de Preerie alergă până la ei, vocea lui vibrând în urechea lui Nirgal:
– Ce s-a întâmplat? Ce este?
Când văzu umbra, se opri.
– Hei! Asta e un halo. Se numește halo. Este la fel ca spectrul de pe muntele Brocken. Ridicați și coborâți brațele! Priviți culorile! Isuse Hristoase, dar norocoși mai sunteți!
Ca dintr-un impuls, Nirgal trecu alături de Jackie, iar halourile lor se uniră, devenind un singur nimb strălucitor în culorile curcubeului, înconjurând umbra lor dublă, albastră. Jackie râse, încântată, și alergă să încerce același lucru și cu Peter.
Cam după un an copiii începură să-și dea seama cum trebuie să abordeze zilele în care le preda Sax. Începea de la tablă, vocea lui răsunând ca a unui computer, cum nu se poate mai impersonală. În spatele lui, copiii își dădeau ochii peste cap și se strâmbau, dar el continua să le vorbească tărăgănat despre presiuni parțiale sau raze infraroșii. Apoi, unul dintre ei găsea o portiță și declanșa jocul. Sax era întru totul neajutorat. El spunea ceva de genul:
– În termogeneza care nu se bazează pe tremurat, corpul produce căldură folosind cicluri inutile.
Atunci unul dintre ei ridica mâna și întreba:
– Dar de ce, Sax?
În clipa aceea, toți priveau concentrați către propriile monitoare, fără a se uita unul la celălalt, în vreme ce Sax se încrunta de parcă așa ceva nu se mai întâmplase niciodată până atunci și răspundea:
– Ei bine, produce căldură fără a utiliza tot atâta energie cât consumă tremuratul. Proteinele musculare se contractează, dar în loc să se prindă, alunecă una peste alta și asta produce căldura.
– Dar cum? Întrebă Jackie pe un ton atât de sincer, încât clasa aproape că nici nu observa.
– Păi, aminoacizii din proteine au legături covalente întrerupte, iar întreruperile cauzează ceea ce se numește energie de disociere a legăturii.
– Dar de ce?
Sax clipea și mai repede decât până atunci.
– Ei bine, nu e altceva decât o problemă de fizică, preciza el și desena, energic, o diagramă pe tablă. Legăturile covalente se formează atunci când două orbite atomice se unesc pentru a forma o singură orbită de legătură, ocupată de electroni proveniți de la ambii atomi. Ruperea legăturilor eliberează între treizeci și o sută de kilocalorii de energie înmagazinată.
– Dar de ce? Întrebau mai mulți dintre ei, în cor.
Întrebarea îl conducea la fizica subatomică, unde seria de „De ce?” și „Deoarece…” putea continua și o jumătate de oră, fără ca Sax să spună vreodată ceva pe înțelesul lor. Până la urmă, simțeau că sfârșitul jocului e pe aproape.
– Dar de ce?
– Deoarece, continua Sax, privind cruciș în timp ce încerca să recâștige terenul pierdut, atomii vor să ajungă la numărul stabil de electroni, iar atunci când este nevoie, folosesc electronii în comun.
– Dar de ce?
De data aceasta, părea încolțit.
– Aceasta este maniera în care se leagă atomii. Una dintre ele.
– Dar DE CE?
Sax ridica din umeri.
– Așa funcționează forțele atomice. Așa s-au petrecut lucrurile. Iar ei strigau cu toții:
– La Big Bang!
Copiii țipau cuprinși de încântare, iar fruntea lui Sax se încrețea atunci când își dădea seama că i-o făcuseră din nou. Suspina și revenea la punctul unde începuseră jocul. Dar de fiecare dată când o luau de la capăt, Sax nu părea niciodată să se prindă, atâta vreme cât primul „De ce?” era suficient de plauzibil. Chiar și atunci când își dădea seama ce se petrece, părea incapabil să-i oprească. Singurul lui mod de apărare era să întrebe, cu o ușoară încruntare: „De ce ce?” Asta încetinea, pentru o vreme, ritmul jocului, dar, cu timpul, Nirgal și Jackie învățaseră să prevadă care anume din afirmațiile lui Sax meritau cel mai mult un „De ce?”. Și atâta vreme cât le mergea, Sax simțea că e de datoria lui să le răspundă, continuând cu seria de „Deoarece…” până la Big Bang sau, uneori, până la un „Nu se știe”, abia murmurat.
Cartea Marte verde poate fi achiziționată de la: