Fragmentul zilei – 17 ianuarie 2018: Principele – Eugen Barbu

Sosirea în palatul Princepelui a ciudatului tânăr făcu să crească numărul șoaptelor. Boerii își spuneau în urechi cuvinte cu multe înțelesuri și zvonuri ciudate umblau slobode prin odăile muierești. Se zicea că messerul Ottaviano e un gran diavolo, fugit de pe la curțile occidentale și căutându-și sălaș aici, în locurile mai păguboase ale Țării Românești, umblând cu tertipuri și vrăji, sucind mințile cui putea și cui nu. Unii îi văzuseră bagajele descărcate cu grije noaptea în curțile de taină: sfere armilare, planisfere, emisfere de Magdeburg, orgi de lemn, harfe, flaute, viole și lăute florentine, un gravicembali, abia dus spre locurile ce-i fuseseră destinate. Se vorbea despre balanțe și saci cu plante misterioase ce umpluseră încăperile cu esențe secrete, despre telescoape prin care ucenicul lui Belzebut privea planetele din loggia Princepelui ceasuri întregi. Messerul avea, după aceste știri de taină, balanțe hidrostatice, sfere de chihlimbar, busole și magneți, troliuri și șurubul lui Arhimede, vase comunicante, butelii de Leyda, pendule și pârghii, macarale miniaturale, candelabre magice și stele de piatră cu greu ascunse pe sub paturi, ceară specială de lumânări, alifii și borcane, retorte cu spirt în care unii se juraseră că vrăjitorul ținea copii vii, născuți prematur, foetuși plutind în jurul propriului lor ombilic, păsări cu graiuri ciudate ce vorbeau omenește, formule cifrate scrise în limba arabă pe carta pecora, toate tipărite cu literă măruntă, cancelaresca. Unii îl credeau ebreu, alții toscan, se spunea că de fapt este un grec fugit la Italia sau un francez urmărit pentru inversiuni. După câteva luni se găsiră oameni mai călătoriți care jurau că messer Ottaviano venea de la curtea Spaniei cu neștiute mesaje. Era fără îndoială un schretikoi sau un om militar căzut în dizgrație cu toată tinerețea lui și nu lipseau voci care să-i asigure pre ceilalți că streinul îi va ruina pe boerii pământeni, pentru că se pricepea să fabrice aurul în retortele lui.

Cămărașii, slugile și cei mituiți să-i afle tainele scorneau sau spuneau adevărul, cine mai știe, decât numai că se știa că nu doarme și că aproape în fiecare vineri se biciuia singur în chilia dată de Princepe, făcându-și spinarea numai sânge, spinare la care Domnitorul privea cu bucurie printr-o ferestruică. Toate se amestecau, unii sufereau pentru că hotărârile lui Vodă cu toții nu se mai luau decât în odaia de taină a exaporitului, devenită locul logothesei și vocilor bătrâne ce dădeau sfaturi bune altă dată li se răspundeau cu surâsuri și ironii, cu o batjocură abia ascunsă de privirile și așa turburi ale Princepelui. În puțină vreme, Evanghelina, cea care cu adevărat conducea trebile țării, asculta ea însăși de povețele și ciudatele învățături ale streinului. Messerul își câștigă repede, cum era firesc, dușmani mulți, alții voiră să-l lingușească și el primi curtea lor fără să-și ascundă disprețul. Era un rex proditorum, o canalie sau un om divin sosit aici să scape Curtea de sărăcie? Cine putea să știe?

La început și-o făcu părtașe pe cea mai puternică, pe mama Princepelui, lăudându-i prudența – prometheia, justețea vederilor – euboulia, finețea – to anhinon și arătându-și nedumerirea că la o astfel de înălțată curte nu există nobili. Avea o gură spurcată, își râdea de totul și de toate, știa pe dinafară prosopopei în latinește, recitându-le în felul actorilor cunoscuți la acea vreme foarte puțin la Bucureșci. Ticălosul se lăuda că văzuse multe carnavaluri la Urbino și în Toscana, limba lui neobosită promitea cântece scrise în italiană, închinate Evanghelicei, amintindu-i de Pietra Bembo, ce fusese un Petrarca al secolului XVI și terminând totdeauna prin a deplânge ocupațiile porcești ale boerilor pământeni ce nu știau plăcerea vânătorii, a pescuitului și a călăriei. Ei nu mânuiau armele și nu făceau acele încântătoare giostri, turniruri pline de freamăt de la alte curți. Mâncau în schimb și puneau carne pe ei și la o adică cine avea să apere măreția Princepelui și haznaua lui sleită de atâtea peșcheșuri și dări? Unde erau oamenii de spirit și poeții? Unde arhitecții, unde astronomii? Femeia îl asculta uluită, nemernicul aducea foi și hârtii ciudate, cărți legate în piele, îi vorbea despre măsurarea timpului și-i arăta învechite litere. Auzise despre Horologiumul lui Huygens, de ce nu dăduse încă fiului său cartea lui Newton; Philosophiae naturalis principia matematica, tipărită încă din 1687? Arăta privirilor ei uimite un barometru cu argint viu, invenția lui Toricelli și procurat cu mare cheltuială la Veneția, îi vorbea apoi femeii despre Paracelsus, Pitagora și Galilei cu ale sale Discorsi, despre Aristotel și Giordano Bruno. Era în cuvintele lui și un amestec de divinație și multă șarlatanie, dar cum să nu înșeli o biată temătoare ființă a lui Dumnezeu căreia niciodată nu-i trecuse prin cap să cerceteze dacă era adevărat că stelele nu stau fixe în cer ca niște ținte și că în mijlocul lor Soarele veghează lumea, Evanghelinei puțin îi păsase până atunci dacă lumea întreagă va pieri sau nu sub o ploaie de pietre magnetice ce vor ciurui pământul, strivind totul. Aberațiile constelațiilor erau lucruri noi pentru ea, muncind între acturi de închirieri de mine în cancelariile domnești, cu logofeți nespălați pe picioare, cruzi, șireți, lacomi, gata s-o înșele cu minciunile lor. Sigur că nu citise Tratatul despre lumină și nu știuse până atunci despre Delta și Tetagrama, despre coloanele Joachim și Boaz, ori despre pecetea lui Solomon și steaua numărului de aur. Fermecătorul le amesteca pe toate într-un dulce basm, o târa pe ființa domnească în obscure calcule asupra timpului și o asigura că va ști când vor sosi relele și cortegiul năpastelor, el care cunoscuse pe Cavalerii Crucii, ai Arcei Regale și pe Principii Tabernacolului, ai Libanului și Ierusalimului, slujitori devotați ai Marelui Arhitect ce va reclădi lumea cu un compas de aur. Acest Ariosto al curții valahe reuși s-o desguste de prezența femeilor ce nu știau nici să se spele cât erau ele neveste de boer, aruncând numai parfum peste jegul lor tradițional și o împinsese spre practici mistice ce nimeni nu le cunoștea pentru că ușile fură zăvorâte cu grije și paznicii albanezi, muți ca mormântul, vegheară ca nimeni să nu pătrundă acolo unde messerul începu să domnească foarte curând. Auzise ea, Evanghelina, despre Sublimul Princepe al Secretului Regal, despre misterele Graalului, despre tainele preschimbării pietrei brute în piatră cubică, dar despre uluitorul proces al resurecției soarelui în frunza de salcâm? Intrase într-o dimineață în strâmta odaie în care Doamna Evanghelina țesea la gherghef cu fetele de curte, niște tinere ochioase, pline de nuri, la care messerul nice nu-și ridică privirile, ca și când le-ar fi văzut prin sticlă. Era devreme, la sfârșitul verii. Din cămări venea un miros de mere atunci aduse de pe la curți depărtate, parfumând sălile de lemn în care izul yonathanelor intra ca o otravă. Slugile spărgeau nuci și aruncau miejii pe dușumele spălate bine înainte, totul era tihnit, nici nu presimțea în acea curățenie și pace furtuna ce avea să vină. Doamna alungase fetele în odăile lor și-l poftise pe un jilț. Bătuse din palme și-l întrebase:

– O cahfea?

– Nu, Mărită Doamnă. Nu doresc nimic. Virtutea este hrana mea cea mai obișnuită și vorba frumoasă pâinea cu care mă hrănesc.

– Frumoase cuvinte, messer Ottaviano. Nu mi-ai spus – de unde vii?

– Cine știe. Surâsese el cu buzele acelea coapte, aruncând peste parmaclâcul frumos sculptat în piatră cea mai candidă privire, ce nu se asemuia decât cu dimineața strălucită de septembrie sau început de octombrie. Soarele îi juca în părul galben ca gutuia și arunca străluciri pe zidurile albe, ca și când ar fi luat din podoaba lui ceva și-ar fi spoit iar încăperile. Era frumos ca un zeu, bătrâna femeie ce-și luase în văduvie bărbații pe care-i vrusese și pe urmă-i pierduse, care în călătorii depărtate, care în aprig surghiun, ba nu s-ar fi zis că nu-și descăpățânase câțiva ibovnici, pierzându-i prin intrigi și vorbe șoptite la urechi doritoare de așa ceva, îl privea în acea dimineață ca o femeie, prin sânge.

– Messer Ottaviano, spune-mi măcar pe ce cale ai sosit?

– Ε apa care m-a adus.

– O apă curgătoare sau nestatornica mare ce te-au lepădat la țărmul blestemat?

Messerul tăcuse gânditor.

Principele

 


Cartea Principele poate fi achiziționată de la:

 

 

La începutul paginii