A doua zi am pornit pe bulevard către Rue Soufflot, unde luam cafeaua cu brioșe. Era o dimineață splendidă. Castanii din grădina Luxembourg înfloriseră. În aer pluteau prevestirile încântătoare ale unei zile călduroase. În timp ce beam cafeaua, am citit ziarele și pe urmă am fumat o țigară. Florăresele se întorceau de la piață și își aranjau coșurile. Studenții treceau în sus, către Facultatea de Drept, ori în jos, spre Sorbona. Bulevardul era plin de tramvaie și de oameni plecați la lucru. M-am urcat într-un autobuz 5 și am pornit spre Madeleine, stând pe platforma din spate. De la Madeleine am luat-o pe jos pe Boulevard des Capucines până la Operă, iar de aici la mine la birou. Am trecut pe lângă vânzătorii de jucării: unul vindea broaște săltătoare, celălalt păpușele care boxau între ele. Am ocolit puțin ca să nu mă împiedic în sfoara fetei care-l ajuta pe vânzător, mânuind boxerii. Fata stătea în picioare, cu privirile pierdute în gol și sfoara prinsă în mâinile împreunate. Bărbatul îndemna doi turiști să-i cumpere jucăriile. Alți trei se opriseră și priveau. Am trecut mai departe pășind în urma unui om care împingea un tăvălug, zugrăvind cu litere umede pe trotuar cuvântul CINZANO. Pretutindeni vedeam oameni grăbind către locurile de muncă. Era plăcut să știi că te duci la muncă. Am traversat bulevardul și am pătruns în clădirea unde aveam biroul.
Sus, în birou, am citit presa franceză de dimineață, am fumat, pe urmă m-am așezat la mașina de scris și am lucrat cu spor. La unsprezece am luat un taxi și m-am dus la Quai d’Orsay, am intrat înăuntru și am rămas acolo împreună cu vreo alți zece corespondenți de presă, să-l ascultăm pe un purtător de cuvânt al Ministerului de Externe, un tânăr diplomat stil „Nouvelle Revue Française”, cu ochelari cu ramă de baga, care a vorbit și a răspuns la întrebările noastre vreme de-o jumătate de ceas. Președintele Consiliului de Miniștri se afla la Lyon unde ținea un discurs, sau mai degrabă se găsea în drum spre Paris. Câțiva au pus întrebări doar ca să se audă vorbind și numai doi corespondenți ai agențiilor de presă au întrebat fiindcă doreau cu adevărat să cunoască răspunsul. Nu existau nici un fel de știri importante. La întoarcere am luat un taxi împreună cu Woolsey și Krum.
– Cum Dumnezeu îți petreci nopțile, Jake? Mă întrebă Krum. Nu te-am zărit pe nicăieri.
– Ei, prin Cartierul Latin.
– O să vin și eu într-o noapte. La „Dingo”. Asta mi se pare că-i localul cel mai grozav, nu?
– Ba da. Asta, ori spelunca cea nouă, „Select”.
– De mult am de gând să dau pe-acolo spuse Krum. Dar știți și voi cum e, totuși, când ai nevastă și copii.
– Joci cumva tenis? Întrebă Woolsey.
– Păi, nu, răspunse Krum. N-aș putea spune că am jucat vreodată anul ăsta. Am încercat să mai răsuflu și eu, dar duminica totdeauna a plouat, și pe terenurile de tenis e o înghesuială de nu-ți poți trage sufletul.
– Englezii nu lucrează niciunul sâmbăta, observă Woolsey.
– Băieți norocoși, rosti Krum. Ehei, dar ascultați ce vă spun eu. Într-o bună zi am s-ajung să nu mai trudesc pentru o agenție de presă. Și-atunci o să am tot timpul să văd și cum e la țară.
– Asta-i lucrul cel mai bun. Să trăiești undeva la țară și să ai o mașinuță.
– M-am gândit serios să-mi cumpăr mașină la anul.
Am bătut în geam. Șoferul a oprit. Le-am spus celorlalți:
– Am ajuns la mine. Haideți să bem ceva.
– Mulțumesc, bătrâne, îmi răspunse Krum.
Woolsey clătină din cap.
– Trebuie să redactez ceva despre cele aflate azi dimineață.
Am pus o monedă de doi franci în palma lui Krum.
– Ești nebun, Jake. Eu plătesc.
– Ce rost are? E în contul agenției.
– Nimic. Vreau să plătesc eu.
Le-am făcut semn cu mâna. Krum scoase capul pe geam:
– Ne vedem miercuri la prânz.
– S-a făcut.
M-am urcat la birou cu ascensorul. Robert Cohn mă aștepta.
– Hello, Jake. Mergi să mâncăm?
– Da. Stai numai să văd dacă am primit ceva nou.
– Și unde luăm masa?
– Unde-o fi.
M-am uitat în hârtiile de pe birou.
– Unde ai vrea să mergem?
– Ce-ai zice de „Wetzel”? Au niște hors d’oeuvres grozave.
La restaurant am comandat hors d’oeuvres și bere. Le sommelier a adus berea, în căni de pământ înalte, cu spuma revărsată pe dinafară și foarte rece. Aveam la dispoziție vreo duzină de soiuri de hors d’oeuvres.
– Te-ai distrat bine azi-noapte? L-am întrebat pe Cohn.
– Nu. N-aș zice.
– Cum mai merge cu scrisul?
– Prost de tot. Cartea asta a doua n-o pot de fel urni din loc.
– Se întâmplă oricui.
– A, sunt sigur. Totuși, mă cam pune pe gânduri.
– Te mai tentează să pleci în America de Sud?
– Bineînțeles.
– Ei, și-atunci de ce nu pleci?
– Frances.
– N-ai decât s-o iei cu tine, l-am sfătuit eu.
– Nu i-ar face plăcere. Nu-i un lucru care să-i fie ei pe plac. Îi plac mulți dintre oamenii de pe-aici.
– Atunci spune-i să se ducă dracului!
– Nu pot. Am față de ea anumite obligații.
Dădu la o parte feliile de castravete și luă o bucată de hering în oțet.
– Jake, ce știi tu despre lady Brett Ashley?
– O cheamă lady Ashley. Brett e numele ei propriu. Fată drăguță. E pe cale să divorțeze și are să se mărite cu Mike Campbell, care acum e tocmai în Scoția. De ce?
– E o femeie deosebit de cuceritoare.
– Nu-i așa?
– Are un anumit farmec, o anumită gingășie. Pare să fie pură și sinceră.
– E foarte drăguță.
– Nu știu cum să descriu farmecul ei, continuă Cohn. Cred că provine din educație.
– Vorbești de parcă ți-ar plăcea la nebunie.
– Exact. Nu m-aș mira să fiu îndrăgostit de ea.
– E bețivă, i-am spus eu. Îl iubește pe Mike Campbell și o să se mărite cu el. Într-o bună zi Mike are să fie putred de bogat.
– Nu cred c-are să se mărite vreodată cu el.
– De ce nu?
– Nu știu. Nu cred, pur și simplu. O cunoști de multă vreme?
– Da. Făcea parte din V. A. D. și lucra la spitalul unde am fost eu internat pe vremea războiului.
– Pe vremea aceea trebuie să fi fost un copil.
– Astăzi are treizeci și patru de ani.
– Când s-a măritat cu Ashley?
– În timpul războiului. Adevărata ei dragoste murise de curând, răpus de dizenterie.
– Răspunzi cam cu venin.
– Te rog să mă ierți. Fără voia mea. Încercam doar să-ți prezint faptele.
– Nu cred că s-ar mărita cu un om pe care nu-l iubește.
– Ei, i-am spus, uite c-a făcut-o. De două ori.
– Nu cred.
– Bine, atunci nu mai veni cu tot felul de întrebări prostești, dacă răspunsurile mele nu-ți plac.
– Despre treburile astea nu te-am întrebat!
– M-ai întrebat ce știu despre Brett Ashley.
– Dar nu ți-am cerut s-o insulți.
– Du-te dracului!
Alb la față, se ridică în picioare și rămase acolo, palid și furios, de cealaltă parte a farfurioarelor cu hors d’oeuvres.
– Stai jos, i-am spus. Nu fi idiot.
– Trebuie să-ți retragi cuvintele.
– Hai, isprăvește odată cu prostiile astea de grădiniță.
– Retrage-ți cuvintele!
– Bine. Retrag totul. De când sunt n-am auzit vreodată de Brett Ashley. Ești mulțumit?
– Nu. Nu așa. Că mi-ai spus să mă duc dracului.
– Bun. Nu te duce dracului. Stai pe-aici. Abia trebuie să începem masa.
Cohn zâmbi din nou și se așeză. Părea bucuros că se poate așeza. Ce dracu ar fi putut face dacă n-ar fi stat jos?
– Spui lucruri atât de jignitoare, Jake.
– Iartă-mă, te rog. Am o limbă afurisită. Dar când spun lucruri urâte, niciodată nu le spun cu convingere.
– Știu, mărturisi Cohn. Ești într-adevăr cam singurul prieten bun pe care-l am, Jake.
„Aibă-te Dumnezeu în buna Lui pază”, mi-am zis eu în gând. Și am continuat cu voce tare:
– Uită ce-am spus. Îmi pare rău.
– S-a făcut. E-n regulă. N-am fost supărat decât o singură clipă.
– Bine. Hai să mai luăm și altceva de mâncare.
După ce am terminat masa, am plecat împreună pe jos până la „Café de la Paix”, să luăm cafeaua. Îmi dădeam seama că Robert ar fi vrut s-aducă din nou vorba despre Brett, dar am izbutit să ocolesc subiectul. Am vorbit vrute și nevrute, apoi m-am despărțit de el și m-am întors la birou.
Cartea Fiesta poate fi achiziționată de la: