"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 2 noiembrie 2017: Clubul putregaiurilor – Jonathan Coe

Doug pierdu ceva important în noaptea aceea. Nu virginitatea, de care se despărțise deja prin amabilitatea unei eleve cooperante din clasa a noua, pe când avea paisprezece ani, într-un mic hotel de pe Rive Gauche, într-una dintre neprețuitele excurstii la Paris organizate de domnul Plumb în weekend-uri. Lucrul pe care i-l cedă femeii cu numele ridicol de Ffion Ffoulkes era mai puțin ușor de definit, însă la fel de imposibil de recuperat. Avea de-a face cu propriul eu, cu sentimentul de apartenență, cu loialitatea față de locul unde crescuse și față de familia din care provenea. În doar câteva ore, o alianță îndelungată se văzu întreruptă, pentru a face loc alteia mai noi și mai subtile. Pe scurt, în noaptea aceea Doug se îndrăgosti de clasa înstărită.

Se amoreză de locurile unde trăiau membrii ei. În timp ce se plimba cu Ffion prin ploaia rece a serii de octombrie, întorcându-se la apartamentul de pe King’s Road pe care tatăl ei i-l cumpărase într-un weekend  fiindcă așa îi venise, îi căzură cu tronc solemnele terase georgiene ale caselor din Chelsea, precum și piețele liniștite și spațioase din cartier. Aici, își dădu seama Doug, viața era trăită pe picior mare. Prin comparație, Rednal era un loc meschin și fără haz.

Se amoreză și de felul cum trăiau oamenii de aici. Admiră amestecul dezordonat și boem din apartamentul ei, precum și felul neglijent în care obiectele de decor și rogojinile afgane se luptau să-ți atragă privirile cu silueta în mărime naturală, pictată în ulei, a unei femei cu ochii strălucitori și îmbrăcată într-o fustă tweed, pe care Ffion o identifică mai târziu drept mama ei. Îi pomeni lui Doug numele artistului și nu-i veni să creadă că acesta nu auzise de el. La rândul lui, nici lui Doug nu-i venea să creadă că Ffion avea tablouri de pictori celebri pe pereții apartamentului. Totul în seara aceea părea nou și surprinzător, iar Doug se îndrăgosti pe rând de felul în care oamenii din clasa înstărită mâncau, beau, își trezeau vecinii cu o muzică asurzitoare, consumau droguri și, bineînțeles, făceau sex – o experiență despre care Doug nu și-ar fi închipuit că putea fi atât de gălăgioasă, veselă, polimorfă și susținută.

 – Vrei să spui că n-ai mai făcut-o niciodată așa? îl întreba Ffion, senină și incredulă, după ce se instala într-o poziție improbabilă, care o obliga să i se adreseze de deasupra îndoiturii cotului sau pe sub genunchiul stâng. Doar n-oi fi flăcău, Duggie, ai?

Câteva ore mai târziu, în timp ce-l ținea de un smoc de păr, după ce îi fixase capul între picioare, lăsându-l să-i excite clitorisul cu limba, cu un entuziasm constant, neabătut, Ffion scoase deodată un nechezat brusc, ca un ponei de rasă, și-i spuse, cu un suspin încântat:

 – O, Duggie, nu-i așa că-i bestial? Cred c-aș putea s-o țin așa tot weekend-ul.

 – Și eu la fel, zise Doug sincer, dar nu foarte clar.

 – Ce… nasol, adăugă Ffion, alcătuind cuvintele cum putea mai bine, prin valurile de senzații pe care eforturile lui continuau să i le provoace în intimitatea ființei, că trebuie să mă duc mâine la prânz… la Gerrards Cross.

 – Contramandează, se auzi vocea înăbușită a lui Doug.

 – Dar am fost invitată de – aaaah! – părinții logodnicului meu.

Doug se opri brusc și își ridică privirile. Pe chipul ei se citea o uimire profundă, care ar fi fost comică, dacă părul nu i-ar fi stat vâlvoi și dacă n-ar fi avut pe buze câteva fire de păr pubian și niscai secreții vaginale.

 – Ești logodită? întrebă el.

 – Da, se bosumflă Ffion. Cu cel mai plicticos om din lume.

 – Când te-ntorci?

 – Nu înainte de duminică seara. Cred c-o să mergem să călărim.

Doug se ridică într-un cot și se șterse la gură cu dosul mâinii. Într-o clipită, își dădu seama că nu avea s-o mai vadă pe Ffion. Într-o alta, îi trecu prin  minte că, de fapt, nici nu conta.

 – Nu-i nimic, spuse el, sărutându-i sfârcurile, înainte de a începe să traseze cu gura o linie de-a lungul abdomenului, pe deasupra buricului și spre limanul păros aflat ceva mai încolo. Oricum, am o grămadă de teme în weekend-ul ăsta.

Ffion îl prinse iar de păr și îl trase în sus, readucând-și-l în câmpul vizual. Era rândul ei să fie uluită.

 – Teme? făcu ea. Adică… ești elev?

 – Exact.

Ochii li se întâlniră și imediat cei doi avură impresia că erau părtași la cea mai bună glumă pe care ar fi putut-o inspira hașișul, muzica, sexul și băutura. Izbucniră în râs și o ținură așa până li se tăie răsuflarea, iar corpurile lor goale și încolăcite unul în jurul celuilalt începură să tresalte neputincioase. Doug fu primul care își recăpătă vocea, dar nu reuși decât să imite ironic glasul strident și vocalele rostite clar  de Ffion, scoțând un „Ce mișto!” care o făcu să râdă din nou, ca o adolescentă isterică, așa că toți cei care trecuseră pe coridor ar fi putut crede că Doug începuse s-o gâdile, în loc să se întoarcă la muncile suculente care îl așteptau între pulpele ei lucind de sudoare.


Cartea Clubul putregaiurilor poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: