/* */
"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 22 martie 2018: Moartea vine on-line – Jeffery Deaver

O lumină verzuie – slabă, diafană ca o fantomă – dansa la picioarele ei, dar nu se putea întinde să o apuce.

Dacă ar fi putut să ajungă la ea…

Dacă ar fi putut să ajungă la fantomă, ar fi fost în siguranță. Luminița ce plutea în întunericul portbagajului mașinii se balansa ademenitor deasupra picioarelor ei, legate cu bandă adeziva, ca și mâinile.

O fantomă…

Și gura îi era lipită cu bandă adezivă, așa că inspira cu porția aerul stătut pe nări, de parcă portbagajul Camry-ului ei nu ar fi fost destul de spațios.

Simți o zdruncinătură dureroasă când mașina trecu peste o groapă. Scoase un strigăt scurt, înfundat.

Din când în când, mai prindea câte un strop de lumină: o strălucire roșiatică, ștearsă, când șoferul apăsa frâna sau folosea semnalizatorul. Nu intra de afară nicio licărire – era aproape ora zece.

Fantoma strălucitoare se balansa înainte și înapoi. Era cablul de siguranță care deschidea portbagajul: un mâner fosforescent imprimat cu imaginea amuzantă a unui bărbat care evada din mașină.

Dar nu reușea să îl apuce cu picioarele.

Tammy Foster se străduise se înceteze cu plânsul. O năpădiseră suspinele imediat ce fusese atacată – cineva venise din spatele ei în parcarea întunecată a clubului, o legase la gură cu bandă adezivă, îi imobilizase mâinile la spate și apoi o aruncase în portbagaj. Atacatorul îi legase și picioarele.

Speriată de moarte, adolescenta de 17 ani se gândise: „Nu vrea să îi văd chipul. E semn bun. Înseamnă că nu vrea să mă omoare. Vrea doar să mă sperie”.

Cercetase portbagajul cu privirea și observase fantoma care se balansa. Încercase să apuce cablul cu picioarele, dar îi alunecase dintre pantofi. Tammy era într-o formă bună; juca fotbal și era majoretă. Dar din cauza poziției ciudate în care se afla, nu reușea să își țină picioarele suspendate mai mult de câteva secunde.

Fantoma îi tot scăpa.

Mașina continua să meargă și, cu fiecare kilometru parcurs, Tammy Foster simțea cum o apucă disperarea. Începu să plângă din nou.

„Nu, nu! O să ți se înfunde nasul și o să te sufoci.”

Încercă să se controleze.

Trebuia să ajungă acasă la miezul nopții. Mama ei avea să îi observe absența; asta dacă nu cumva ar fi fost beată turtă pe canapea, supărată din cauza problemelor cu ultimul iubit.

Sora ei i-ar fi simțit lipsa, dacă n-ar fi fost pe net sau la telefon. Și bineînțeles că era.

Clanc!

Același sunet ca mai devreme: atacatorul punea ceva metalic pe bancheta din spate.

Ea își aminti câteva filme de groază pe care le văzuse. Din cele scârboase, dezgustătoare. Cele cu tortură și crime odioase. Cele cu unelte.

„Nu te mai gândi la asta”, își zise ea. Își concentră atenția asupra fantomei verzi a mecanismului de deschidere a portbagajului.

Auzi apoi un alt sunet – era marea.

Mașina rămase pe loc și motorul se opri. Se stinseră imediat și luminile.

Mașina începu să se balanseze în timp ce el se mișca în scaunul șoferului. Ce tot făcea? Auzi apoi strigătele răgușite ale focilor din apropiere. Se aflau pe plajă, care probabil era pustie la ora aceea.

Una dintre portiere se deschise și se închise imediat. Se deschise apoi o a doua și se auzi din nou sunetul metalic dinspre bancheta din spate.

Tortură… Unelte.

Atacatorul închise portiera, trântind-o puternic.

Tammy Foster clacă. O bufni un plâns isteric și se chinui să tragă în piept aerul închis.

 – Nu! Te rog, nu! strigă ea, dar cuvintele ei nu trecură de banda adezivă, dincolo de care răzbătu doar un geamăt stins.

Tammy începu să spună în gând fiecare rugăciune pe care și-o amintea, așteptând să se deschidă portbagajul.

Valurile se spărgeau. Focile se tânguiau. Avea să moară.

„Mami…”

Dar… nimic.

Portbagajul nu se deschise și nici portiera. Nu auzi pași apropiindu-se. După trei minute, își înăbuși suspinele. Panica i se mai domoli.

Trecură cinci minute, iar el nu deschise portbagajul.

Zece.

Tammy începu să râdă ușor, isteric.

Voia doar să îi tragă o sperietură. Nu avea să o ucidă sau să o violeze. Era doar o glumă.

Zâmbea încă pe sub banda adezivă când mașina se înclină brusc. Camry-ul se balansă din nou, încet, înainte și înapoi, puțin mai tare de data aceasta. Auzi apoi un pleoscăit și simți o izbitură. Tammy își dădu seama că spatele mașinii fusese lovit de un val.

Doamne, nu! Lăsase mașina pe plajă și avea să vină fluxul.

Mașina se adânci în nisip când oceanul se retrase de sub cauciucuri.

Nuu… Una dintre cele mai mari spaime ale ei era să nu moară înecată. Și să fie închisă într-un spațiu atât de îngust… Era ceva de neînchipuit. Începu să împingă cu piciorul capacul portbagajului. Însă nu avea cine să o audă. Poate doar focile.

Apa lovea cu putere în lateralul mașinii.

Fantoma…

Trebuia să tragă cumva mânerul de deschidere. Își scoase pantofii și încercă din nou, sprijinindu-și cu forță tâmpla de mochetă și suportând durerea sfâșietoare care îi străpungea picioarele ridicate spre mâner. Reuși să le strângă în jurul acestuia și apăsă cu putere, mușchii abdomenului tremurându-i de efort.

Acum! Mușchii picioarelor i se încordară dureros. Trase în jos de mâner. Se auzi un sunet.

Da! A funcționat! Apoi gemu îngrozită. Mânerul se rupsese între tălpile ei, fără a deschide portbagajul. Se uită la fantoma verde de lângă ea. Probabil că atacatorul tăiase cablul. Îl tăiase după ce o aruncase în portbagaj. Mânerul rămăsese atârnat de suport, fără a fi conectat la sistemul de deschidere.

Era blocată.

„Vă rog, ajutați-mă”, se rugă din nou Tammy. Îl implora pe Dumnezeu, pe orice trecător, chiar și pe răpitorul ei, sperând să-i fie cuiva milă de ea.

Dar singurul răspuns fu bolborosirea indiferentă a apei care pătrundea în portbagaj.

 

Moartea Vine On Line


Cartea Moartea vine on-line poate fi achiziționată de la:

«
»
%d blogeri au apreciat: