"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 24 octombrie 2017: Durere – Zeruya Shalev

Și ea oftează ușurată, ca și cum ar fi crezut într‑adevăr că nu‑i destul că nu e liber, mai e și însurat cu două femei, atât de minunată e vestea cea nouă, și chiar dacă se trezește în ea o mică îndoială cu privire la ceea ce pare să fie o biografie sentimentală cu totul nereușită, nu se poate opri asupra acestei biografii. Nu e momentul pentru anchete și pretenții, e momentul să se bucure de întâlnirea de necrezut la care nu se așteptase, pe care n‑o sperase și pe care n‑o prevăzuse, n‑o prevăzuse și aparent n‑o dorise, dar acum i se pare că de atunci numai pentru ea, pentru întâlnirea asta, a trăit, că tot ce a făcut între timp, studiile și căsătoria și copiii și munca ei, totul a fost numai ca să‑și omoare timpul, ceva ce‑a făcut fără să creadă în ce face, nimic altceva decât o învățătură de datină omenească.

– Vino, spune el, își îndreaptă spinarea și îi întinde mâna, vino, să intrăm în casă, hai să ne fie milă de vecinul de sus.

Și ea se ridică greoi, noaptea neagră îi întunecă privirea, și ea aproape că nu vede, dacă n‑ar sprijini‑o el ar cădea, dar el o conduce, aproape că o duce în brațe, ca un mire care își duce mireasa în casa pe care a pregătit‑o pentru ea, așa o aduce el înapoi în casa din care a fost izgonită în urmă cu aproape treizeci de ani, și după cum ea îi vede pe față doar fața lui cea de dinainte, tot așa se deschide înaintea ei casa așa cum este ea acum și totodată așa cum era atunci, într‑o imagine dublă, adâncită, și acum i se pare că asta e singura viziune care mai are vreun preț. Din prag privește micul salon, canapeaua a fost schimbată, dar cea nouă e pusă exact în locul în care era cea veche, atunci când a intrat în casa asta pentru prima oară și a văzut un spate îngust acoperit cu un pled și deasupra o coamă de păr negru pieptănat lins și îngrijit și Eitan a spus cu glas tandru:

– Mamă, fă cunoștință cu Iris.

Și atunci pledul s‑a mișcat încet și cu efort și fața care era către perete s‑a întors către ea, cercetând‑o cu imenși ochi albaștri, uimitor de tineri.

– Bun venit, Iris, a spus maică‑sa cu voce caldă și delicată, s‑a răsucit pe o parte și s‑a rezemat în cot, susținându‑și capul cu mâna și întinzându‑i cealaltă mână. Îmi pare bine, eu sunt Miriam, iartă‑mă că nu mă pot scula să te întâmpin, mă dor picioarele.
Și Iris i‑a strâns cu emoție mâna întinsă, fiindcă în aceeași clipă a îndrăgit‑o din toată inima, și a spus:

– Nu trebuie să te ridici, o să mă bucur să‑l ajut pe Eitan să te îngrijească.

– E de‑ajuns că ai grijă de el, i‑a zâmbit maică‑sa, asta îmi ia o greutate de pe suflet, să știu că nu e singur.

Și atunci când a încercat să‑și îndrepte nițel spinarea, părul ei bogat s‑a desprins deodată, cu o mișcare bruscă, de pe cap și i‑a lăsat craniul dezgolit, umilit, și maică‑sa a roșit jenată:

– Nu mă descurc cu peruca asta, a mormăit ea, a scuturat‑o și a pus‑o lângă pernă, și într‑adevăr începând de‑atunci n‑a mai pus‑o pe cap, și acum, când îi cad ochii pe imaginea ei în oglinda care a rămas pe coridor de atunci, își netezește uimită părul care a rămas lins și lucios și după ce s‑a tăvălit prin praf.

– Îți amintești de peruca ei? întreabă ea.

Și el înțelege imediat ce vrea ea să spună:

– Tocmai voiam să‑ți spun că‑i semeni, nu numai la păr, e de necrezut că ai ajuns să‑i semeni atât de mult.

Și ea spune:

– A murit exact la vârsta mea de acum, ce să însemne asta?

Și el îi mângâie părul cu mâna:

– Om trăi și om vedea, cine știe.

Și o clipă ea se cutremură ca și cum ar fi deslușit în vorbele lui o amenințare.

– Tremuri, spune el, ai febră mare, hai să ne ocupăm în sfârșit de tine. Nu știu cu ce să încep, vrei să stai întinsă? îi arată cu mâna canapeaua. Poate vrei să faci un duș?

Și ea răspunde:

– Și una, și alta.

Și el spune:

– Atunci să începem cu dușul.

O conduce cu gingășie în baia din care a ieșit adineaori.

– Ține‑te de mânere să nu cazi, arată barele de aluminiu de care se ținea maică‑sa. Și cheamă‑mă dacă ai nevoie de mine.

Și când intră și îi întinde un prosop ea e aproape goală, dar el se grăbește să iasă, în timp ce ea, surprinsă, nu simte nici o jenă, el n‑o cercetează, nici vergeturile de pe pântece și nici cicatricele rămase după operație și slăbiciunea tuturor mădularelor ei, el vede în ea adolescenta care a fost și, prin suprapunere peste imaginea asta, o vede pe maică‑sa, spre bine și spre rău, om trăi și om vedea.

Și de aceea nu e surprinsă nici când el îi întinde un capot înflorat decolorat, pe care ea îl ține minte vag, atunci când iese de la dușul rapid înfășurată într‑un prosop, s‑a grăbit atât de mult, pentru că gândul că pierde timp prețios în tovărășia lui i‑a pricinuit deodată o tristețe de nesuportat.

– Poate vrei să îmbraci asta deocamdată, propune el.

Și ea se înfășoară în capotul care, în chip surprinzător, miroase bine, ca și cum adineaori ar fi fost spălat pentru ea, se întinde pe canapea și bea ceaiul pe care i l‑a pregătit, înghite comprimatul pe care i‑l întinde, își încredințează mâinilor lui toate trebuințele.

Iată‑l că taie un pepene verde în cuburi mici și i‑l oferă, îi pune pe frunte un prosop răcoros, îi toarnă un pahar cu apă, și pare că tot ce a făcut pentru el în acele zile se întoarce acum la ea în mod concentrat, îndată o să se așeze lângă ea și o să înceapă s‑o pregătească pentru examene.

– Ce te amuză, Stânjenel? o întreabă el cu tandrețe.

Și ea spune:

– Mi‑am adus aminte cum te pregăteam pentru bacalaureat, era greu, nu glumă. De fapt, cum ai reușit să termini medicina?

Și el rânjește:

– Întotdeauna au fost fete care au crezut că merită efortul.

– Nici nu mi‑am închipuit altfel, lasă ea să‑i scape, vădit nemulțumită.

Și el spune:

– Adevărul e că după câțiva ani mi s‑a limpezit creierul, după armată am descoperit că, de fapt, îmi place să învăț. Nu mă judeca prea aspru, o roagă el, se întinde pe canapea lângă ea. Știu că eram un nătărău perfect, dar aveam circumstanțe atenuante, chiar tu spuneai.

– Sigur, zâmbește ea, nu te judec deloc, cu toate că nu știe dacă el vorbește despre greutățile pe care le întâmpina la învățătură sau despre faptul că a părăsit‑o.

Asta n‑are acum nici o importanță pentru ea, în timp ce închide ochii, îl ține de mână, i se pare că de atâta căldură se topește carnea pe ea, se topește și se face totuna cu carnea lui, devin un singur aluat, n‑o să mai poată fi despărțiți.

– Ce mi‑ai dat, morfină? ricanează ea. Canabis medicinal?

Parcă aș avea vedenii.

– Optalgin pur și simplu, râde el.

– Optalgin am acasă, n‑am nevoie de un specialist în tratarea durerii ca să primesc Optalgin. De ce ai ales să studiezi durerea?

Și el spune:

– Cine nu crede în vindecări vine la mine, e o concepție despre lume cu totul diferită. Pentru cei mai mulți dintre medici boala e principalul, iar pentru noi e doar un subiect secundar. Noi nu încercăm să vindecăm, ci numai să micșorăm suferința. Ești ultima care ar trebui să întrebe asta, doar ai fost cu mine acolo.

 

 


Cartea Durere poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: