"Un cititor trăieşte o mie de vieţi înainte de a muri. Omul care nu citeşte trăieşte doar o singură viaţă." – George R.R. Martin

Fragmentul zilei – 27 aprilie 2018: Cireșarii. Vol.1: Cavalerii Florii De Cireș – Constantin Chiriță

Un altul în locul lui Tic ar fi urmărit felul cum se împlinește planul de răzbunare; poate că s-ar fi postat sub ferestrele Observatorului și ar fi auzit destule jurăminte și țipete, și iar țipete și jurăminte pentru a pleca apoi mulțumit și chiar bucuros la treburile lui. Prichindelul însă nu era crud, ci mai degrabă leal și stăpânit de spiritul dreptății: la infamia care i se făcuse nu putea rămâne nepăsător, de aceea declanșase răzbunarea, mai întâi sacrificând un pachet de țigări pe care i-l cumpărase unui vecin, și apoi ducându-se la arena de volei pentru a-i strecura un bilet alarmant lui Ștefan. E drept că, văzându-l cu câtă putere și dibăcie lovește mingea, i s-a făcut o asemenea milă de cei doi, încât, dacă ar mai fi avut putința, ar fi oprit mesajul alarmant. Zarul fusese însă aruncat. Nu mai avea ce face. Biletul, cu conținutul său lapidar: “Pompilică și Sergiu fumează în camera dumitale. Un cetățean”, își făcu imediat efectul, asta din cauză că destinatarul se lăsase de fumat de vreo trei zile și suferea ca un martir când vedea pe un altul cu țigara în gură. Tic însă n-avea de unde să știe toate acestea. El folosise ca mijloc de răzbunare primul lucru care-i căzuse în mână, și pentru că avea mâinile în buzunare, dăduse peste pachetul de țigări cumpărat vecinului. Nici măcar nu se gândise că șmecherii din Observator vor deschide pachetul și vor fi prinși în flagrant delict, ci își închipuise că vor fi găsiți cu pachetul, nedesfăcut, alături și că vor fi pedepsiți numai pentru intenție. Iar prichindelul știa, din proprie experiență, că intenția nu se pedepsește tot atât de dur ca fapta. Din fericire pentru el, așa gândea tăticul, care era responsabil cu judecata; mămica ar fi procedat invers: ar fi pedepsit mai tare intenția. Avea ea un principiu: copilul trebuie bătut înainte de a sparge ulciorul, pentru că după ce-l sparge…

Prin urmare, Tic nu urmări împlinirea planului de răzbunare, mai întâi pentru că nu era crud, și apoi pentru că avea câteva treburi foarte importante, mai ales două care-l apăsau ca niște greutăți zimțuite: cum să facă rost de un basm cu care să-și dea gata colegii și profesorul, mai ales profesorul, pentru că era în conflict cu el din cauza unor avioane neascultătoare care, în loc să iasă pe geam, cum li se hotărâse, aterizaseră pe catedră, chiar în clipa când profesorul urma să-i treacă un 10 uriaș, în catalog; și cum să afle locul și data expediției cireșarilor, asta nu numai din pricină că nu putea să sufere secrete și taine, bineînțeles: secretele și tainele altora, ci și pentru că voia să-și aranjeze și să-și împartă în timp plăcerile vacanței.

Grea dilemă… Dar nu pentru Tic, care era înzestrat cu un simț practic nemaipomenit. Amintindu-și spontan zicala cu cei doi iepurași, cireșărelul uită, într-o clipă de basm, de conflict și de avioane, și hotărî să facă pe dracul în patru pentru a dezlega taina cireșarilor. Nu-i trebui prea multă filosofie pentru a-și da seama că dacă taina expediției era asemeni unei ape circulând printr-o conductă, existau, obligatoriu, și câteva robinete prin care apa putea să ajungă până la el. Primul, și cel mai apropiat robinet, era… Maria, soră-sa. Bun… Dar asta încă nu însemna nimic. Cum putea el să se apropie și să deschidă robinetul? Brrrrr! Trebuia să fie foarte prudent… Maria nu se lăsa prea ușor dusă, și întotdeauna era plină de toane, și de multe ori nici nu-l lua în seamă, orice-ar fi făcut. Cum s-o ia…?

Nici nu-și termină întrebarea mută, că sfetnicul lui cel mai fidel, sfetnicul de zile grele, își făcu apariția, gudurându-i-se docil la picioare.

– Ei, ce spui, Ţombi, să începem atacul?

Cățelușul mișcă foarte afirmativ din coadă.

– Și dacă nu reușim?

Ţombi mârâi sălbatic, arătându-și colții.

– Nu fi fraier, Ţângulică. La Maria nu se prind amenințările. Altceva!

Cățelul se lungi pe burtă, își așeză labele de dinainte sub bot, își întoarse încetișor capul cu ochii pe jumătate închiși, transformându-se în cel mai autentic monument al lingușirii. Mai ales că și coada i se mișca molatec, parcă ar fi mângâiat pe cineva.

– Așa, hoțomanule! Cred c-am nimerit-o cu metoda asta.

Nu se poate să nu se prindă la fete. Va să zică ne-am înțeles. Dar bagă de seamă. Să nu cumva să sufli vreun scâncet…

Cățelul sări brusc în picioare, își înțepeni urechile, și, cum stătea cu botul întors și cu ochii răvășiți, părea cea mai ofensată ființă de pe fața pământului.

– Ei, lasă, n-o mai pune și tu la inimă. Parcă nu știi c-am glumit?… Mi te cunosc eu, domnule sfetnic… Gata cu glumele! La acțiune!

Tiptil, tiptil, fără să facă vreun zgomot, urmat de credinciosul lui sfetnic, Tic se furișă pe cerdacul acoperit de iederă. La capătul celălalt al cerdacului, pe un șezlong întins la orizontală, sub bătaia mișcătoare a unor proiectile de lumină scăpate prin frunziș, se odihnea Maria. Își acoperise ochii cu cozile și visa. În mâna ei, un caiet cu versuri își deschidea paginile. Una dintre poezii o însoțea, sau îi prilejuise călătoria imaginară în care plecase:

Iubesc cu-atâta patimă stejarii cu coapsele-mplântate în pământuri, Când își încarcă brațele de soare sau când se-ncruntă seculari în vânturi, Iubesc pădurea-naltă de mesteceni când zăbrelește-n alb sfios azurul.
Ah, vânt albastru, vino să mă legeni și dăruiește-mi vesel împrejurul…

Inspirația, sau poate sarcina de a ataca primul, o avu Ţombi. Se așeză foarte tăcut alături de Maria, își lipi botul de labe, iar ochii i se ațintiră asupra versurilor. Primul gest al Mariei fu acela de a-l alunga, dar când îi desluși expresia de inteligență și parcă de înțelegere, începu să-i mângâie, blând, căpșorul pătat de buline negre. Cu o voce caldă, visătoare, ea recită primele versuri ale poeziei.

Cocoțat pe cerdac, dar parcă înfipt într-o țeapă, atât de nerăbdător era, Tic suportă cu greu poezia. Avu totuși puterea de a o asculta până la capăt.

Simțindu-și stăpânul în apropiere, pentru că tot scăpase Tic câteva icneli și oftaturi, cățelul întoarse capul, dar la semnele poruncitoare ale celui descoperit și-l așeză iarăși pe lăbuțele-i subțiri. Un oftat prelungit, un oftat de admirație și parcă de invidie, ieși foarte gradat și nuanțat din pieptul lui Tic:

– Oooofff!… Știi ce frumos spui tu poeziile, Maria…

Surprinsă nu atât de apariția neașteptată a frățiorului ei, cât de tonul neobișnuit cu care-i vorbise, Maria îl privi îndelung și iscoditor.

– Zău, Maria… Continuă Tic. Parcă m-ai umplut de furnici. Ai o voce atât de frumoasă!… Nu-i așa că o să te faci artistă?

– Ticușor! Ia spune, de fapt ce vrei!

– Aș vrea să mă iubești!

– Asta-i bună! Dar cine ți-a spus că nu te mai iubesc?

– Vreau să mă iubești mult, muuuult. Atât de mult, încât să nu te mai desparți niciodată de mine.

Maria îl privi plină de duioșie:

– Păi te iubesc, nesuferitule. Dar cine ți-a spus c-o să ne despărțim?

– Las’ că știu eu, se bosumflă Tic. Parcă văd c-o să petreci vacanța fără mine.

Unda de duioșie dispăru din privirile Mariei făcând loc unor luciri de neîncredere, de suspiciune și uimire. Tot ce spunea Tic nu se potrivea cu felul lui de a fi. Și în mințea ei se înfiripă o idee:

– Daaaaa…?! Tic! Dacă ești cuminte, mergem împreună… la țară, la bunica.

– La bunica?! Spuse cu dispreț prichindelul. Mare scofală! La bunica pot să merg și singur…

– Atunci cum rămâne cu declarația ta de dragoste? Parcă spuneai că nu vrei să ne despărțim nici o clipă…

Dar și în mintea lui Tic se aprinse o idee care îl scoase din impas:

– Dacă mă duc singur la bunica, o să mi se facă și mai mare dor de tine… Tu ai crezut altceva?

Maria clătină gânditoare din cap:

– Tic, tu știai că ești un băiat deștept?

– Ehei! De muuuuult timp…

– Să-ți spun drept, acum nu te mai iubesc chiar atât de mult, îi mărturisi Maria. Dar voi aplica și eu metoda ta, și mă voi duce pentru câteva zile undeva. Și-o să mi se facă un dor de tine…!

– Ia-mă și pe mine, Maria… Te rog…

– Păi atunci ar însemna că nu te iubesc foarte mult, și că nici nu vreau să te iubesc foarte mult… După principiul tău…

– Ei, și! Se avântă Tic. Dacă mă iei e totuna.

– Stai, că nu te mai înțeleg, Ticușor. La început spuneai că vrei să te iubesc, nu?

– Vreau să mă iei cu tine!

– Chiar că nu te mai înțeleg deloc, îl zgândări Maria.

– Spune! Mă iei sau nu?

– Tic! Te rog foarte mult să mă crezi. Nu te iau cu mine pentru că te iubesc totuși foarte mult.

Maria era într-adevăr înduioșată. Fantezia ei descoperea tot felul de amenințări și primejdii în calea expediției, și nu putea să și-l închipuie pe frățiorul ei drag înfruntându-le.

– Tic! O să petrecem toată vacanța împreună, îți spun din tot sufletul. Numai câteva zile, la început…

– Vreau să știu sigur: Mă iei?

– Dar de ce vrei să fii atât de sigur?

– Spune! Se învolbură prichindelul. Mă iei sau nu?

– Nu!

– Sigur?

– Sigur!

Tic își strânse dinții într-o amenințare teribilă:

– Hai, Ţângulică! Ne pierdem timpul degeaba cu răutăcioasa asta. Nu ești soră, ești o… ești o cloanță!

– Tic!

– Și dacă vrei să știi, habar n-ai să spui poezii.

Supunându-se spiritului practic care domnea în el, Tic nu se tângui prea multă vreme pentru înfrângerea suferită. Se răsti de câteva opri la Ţângulică, transformându-l în jigodie, javră și cauză principală a eșecului, apoi se hotărî să-și încerce norocul cu celălalt iepure, adică să plece în lume, ca într-un basm, în căutarea unui basm. Ca într-un basm, pentru că-i rămăsese prea puțin timp până a doua zi, când voia să se înfățișeze cu basmul, și umblând aievea, ca tot omul, nu prea vedea el cum și unde va găsi cartea cu povești. Era deci nevoit să renunțe la dezlegarea tainei cireșarilor… Până a doua zi, când trebuia neapărat să-i vină de hac.

Împovărat sau ușurat de aceste gânduri, se pomeni în fața porții. Spre surprinderea lui, poarta se deschise înainte ca s-o atingă el cu mâna… Așa că abia avu vreme să se ascundă după un pom salvator. Cu foarte mare părere de rău se văzu nevoit să facă din nou schimb de iepuri, adică să revină asupra hotărârii luate, deoarece pe poartă intraseră, cu gesturi misterioase, trei dintre cireșari: Victor, Dan și Ursu. Să-și fi continuat acum fuga după iepurele cu basmul, ar fi însemnat să dea cu piciorul norocului, și Tic, renumit pentru iuțeala cu care primea orice provocare și orice ceartă, nu voia, în ruptul capului, să-și facă din noroc un dușman. Practic, ca întotdeauna, își găsi imediat ceva de lucru prin curte, spre bucuria nestăpânită a lui Ţombi.

Ciresarii Cavalerii Florii De Cires


Cartea Cireșarii. Vol.1: Cavalerii Florii De Cireș poate fi achiziționată de la:

 

«
»
%d blogeri au apreciat: